Ascult black metal, e o chestiune de temperament, însã nu sunt un satanist şi nici mãcar un simpatizant, am cunoscut otrepe care sunt mult mai rele decât sataniştii ucigaşi şi incendiatori din Scandinavia—muzicieni sau adepţi ai muzicii acestora. Ştiu un Episcop schismatic care se intereseazã de ocultism; pentru mine, satanismul e un acronim cultural, o abreviere, utilã, pentru nişte tendinţe—înseamnã nişte francezi din sc. XIX, nişte englezi antebelici, şi câţiva muzicieni scandinavi contemporani, probabil cã destul de incoerenţi în gândire, şi în niciun caz mai creditabili decât Ratzinger, Stãniloae sau Hunsinger. Însã rãul pe care îl întâlnim în viaţã, rãul venit de la alţi oameni, rãul virulent, nu are legãturã cu sataniştii; ba chiar poate proveni de la fiinţe care nu rateazã nicio ‘priveghere cu polieleu’ (şi sã nu luaţi asta drept o inflexiune batjocoritoare a filoprotestantului care mã recunosc a fi!). Însã mã refer la afirmarea vieţii; e şi aceasta un pariu. În general, adevãrul supãrã mintea mai puţin decât incertitudinea, decât ezitarea cognitivã. Adevãrul, într—adevãr, elibereazã—fie şi tranşând.
Ipocrizia cotidianã, perfidia rutinatã, obişnuinţa dispreţului sunt mai rele ca ocultismul, şi nu e nevoie de satanişti ameninţãtori care sã le propovãduiascã, omul le deprinde din împrejurãrile nenumãrate ale existenţei. Nu sunt necesari dascãli pentru aşa ceva. Or, paradoxul face ca tocmai astfel de ticãloşii sã nu scandalizeze. Acestea sunt ‘povara existenţei’. Şocantã e urâţenia neînchipuitã a vieţii. Mocirla respectabilitãţii e terifiantã, şi e fãrã legãturã demonstrabilã cu ocultismul. Sataniştii sunt o sectã, probabil o lume închisã; canaliile sunt o majoritate ameninţãtoare. Şi nu e vorba atât despre a contrasta inofensivitatea sataniştilor cu virulenţa otrepelor respectabile, cât de a nu se lãsa înşelat de respectabilitatea şi afectarea ipocritã a pramatiilor, a dezgustãtoarelor canalii respectabile şi ipocrite, afectate şi sentenţioase.