Despre kitsch

Despre kitsch





Kitschul, ca licenţã de gust, e un subiect important al filozofiei culturii; academismul, adesea inconştient, face ca, adesea, kitschul sã devinã sinonim cu cultura popularã, orice trãsãturi populare atrag desemnarea drept kitsch, etalonul fiind dictat de o austeritate un pic artificialã a gustului. Prin urmare, existã o ambiguitate, tradusã într—o ambivalenţã. Noţiunea bunului gust are o sorginte istoricã, şi poartã în sine reziduul unui academism perimat, revolut. S—a nãscut dintr—o exigenţã care modernilor a ajuns sã li se parã exageratã—dacã nu şi ipocritã. Trunchiazã adevãrul simţirii. Bunul gust, ca noţiune, provine din medii academiste şi puriste. De aceea, tinde sã echivaleze bunul gust cu ceea ce corespunde unui ideal artistic foarte auster. Or, asta nu corespunde experienţei de artã a altora. Existã kitsch savuros, iar kitschul artistic include kitschul literar, muzical, etc..
Aşadar, kitschul e sfera culturii populare. În acest înţeles, nu mai e vorba de o desemnare axiologicã, iar distincţia esteticã e necesarã—între kitschul savuros, şi acela dezagreabil.
Kitschul nu mai e prostul gust, ci gustul popular.
Un pas mai departe—în legãturã cu kitschul literar, Faguet vorbea despre prostul gust savuros al unor versuri de Hugo, iar Kurp semnala în acelaşi sens romane de Disch şi Higgins, Van Vogt a fost tradus de Vian şi antologat de Boucher, Stevenson opera distincţia în chiar interiorul dramaturgiei lui Shakespeare; însã nu trebuie exagerat pânã acolo unde tot ceea ce nu e Sofocle, Vergiliu, Racine, e kitsch.
Ceea ce vrea sã spunã Kurp e cã, literar, Disch şi Higgins, doi dintre autorii de gen care scriu bine, şi care au reputaţia de a scrie bine, sunt mai rudimentari, mai puţin subtili, mai bonţi decât autorii pe care îi admirã el.
În aceastã accepţie, a unui farizeu al literaturii, întregul divertisment popular e kitsch, e o formã de kitsch—iar în cinema, tot ceea ce nu e Ozu, Tarkovski, Rohmer. Eu, însã, nu identific bunul gust cu austeritatea; sapiditatea e o categorie superioarã, iar provenienţa ei nu e legatã de prejudecãţile clasicizante, care tind sã supraestimeze austeritatea.

În artã, kitschului îi poate fi atribuitã, sau nu, o semnificaţie peiorativã; din perspectivã clasicizantã, el ajunge sã desemneze arta neausterã şi divertismentul popular, arta neclasicã (barocã, romanticã—de ex., ‘groteştii’ sc. XVII, reeditaţi de Gautier).

Foxx, citat într—un articol despre New Wave (pe care l—am citit în urmã cu 3 ½ l., la ½ lui ian.), vorbea despre ‘efectul NY Dolls’.
Iar Therion e, cel mai adesea, Orff cântat de o trupã de doom, Orff pastişat de o trupã doom.
Sava vorbea despre kitschul lui Orff—şi al culturii populare în ansamblu (SF, muzicã alta decât aceea clasicã).

‘Lotar’ discutã, cu destulã pertinenţã, noţiunea de kitsch—la el, în accepţie strict peiorativã.
În alt registru, existã şi kitsch teologic—de ex., teologia kitsch a lui Romanides sau a lui Vlachos. Reacţionarismul, în sine, e kitsch.