Miza avangardismului e una esteticã, aşadar ireductibil hedonicã. Se crede despre avangardism cã nu e o literaturã fãcutã sã bucure, scrisã ca sã bucure. Cã poate nici nu cautã frumuseţea. Ideea cã esteticul poate sã fie anhedonic. Cã plãcerea e irelevantã pentru estetic, şi pentru valoarea artisticã. Anhedonicul (cu alte cuvinte, experimentarea în direcţia chiar a plãcerii, explorarea de noi modalitãţi hedonice—ceea ce pretinde tatonãri, stângãcii, etc.) e, la prima vedere, un postulat al artei moderne, avangardiste, însã eu continui sã gândesc ca şi la 19 ani, gãsind—o interesantã, nebagatelizabilã, şi vrednicã de mai multã atenţie decât îi acordã Paleologu sau Kurp; e facil sã îi opui o ironie obtuzã şi neînţelegãtoare. Nici Maugham, Zweig, Feuchtwanger, nici Noii romancieri francezi nu meritã sã fie bagatelizaţi, strãdaniile lor meritã atenţie. Dacã o meritã Ohnet şi Dekobra, atunci o meritã şi avangardiştii europeni.
De fapt, cred cã e vorba despre altceva—imprevizibilul plãcerii, crearea de chiar plãcere esteticã, înţeleasã ca nou etalon. Plãcerea esteticã e mai variatã şi mai originalã, mai susceptibilã de inovaţie, decât predicã apostolii moderaţiei în ceea ce priveşte inovaţia; însã e adevãrat şi cã avangardismul n—a deschis întotdeauna cãi noi satisfacţiei estetice, cã au existat eşecuri, ratãri, nu totul a fost de naturã sã inoveze cu adevãrat, existã şi un formalism, o afectare a cãutãrii. Avangardismul nu e, de fapt, anhedonic, şi nici nu crede în anhedonic, nu se întemeieazã pe anhedonic.
Literatura avangardistului Bonciu dã o plãcere imensã. Neîndoielnic, e plãcere. Însã e altceva decât plãcerea pe care o puteau furniza France, Renan, antebelicii gustaţi de Ralea, scriitorii discutaţi de Amiel sau Renard.
Tentaţia bunului simţ e simţul comun, la fel cum tentaţia robusteţii e grosolãnia, a rapiditãţii—graba, etc..