Nu cred cã Nietzsche era un ‘filozof public’, un ‘filozof popular’, în accepţia de popularizator al filozofiei, de vânturãtor, aşa cum afirmã unii cã ar fi Alain de Botton; aici semidocţii confundã filozofia neacademicã, sau pur şi simplu foarte originalã (mai întâi nemţii—Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Weininger, Klages, Spengler, Eucken, etc., apoi Bergson, Chartier, Marcel, Sartre, Camus, bineînţeles James şi Santayana, ruşii interbelici; însã, în alt sens, Bergson şi Marcel nu—s cu nimic mai ‘publici’ decât Rickert sau Royce) cu forma anglo—germanã a ‘filozofiei populare’, pentru marele public, formã în mod necesar inferioarã, veleitate şi surogat de filozofie, neconvingãtoare pentru pasionatul cultivat. O dihotomie similarã s—a trasat pentru a situa diverşi autori germani—ca Goethe, Lichtenberg şi, mai ales, Lotze. Însã e o falsã opoziţie, nedefinitorie. E mai mult o gãselniţã gazetãreascã, cam supãrãtoare.
Intenţia de a scrie filozofie adresatã publicului nespecialist existã, în tradiţie germanã, şi la Maiorescu.
Existã mari filozofi care au scris ‘filozofie pentru marele public’; însã e mai degrabã o formã literarã.
Filozofia subiectelor gerenale, mai mult lucrare de moralist, nu justificã dihotomia amintitã, de sorginte net gazetãreascã; pentru cel interesat de filozofie, distincţia nu existã, iar Klages nu e filozof în alt fel decât Fechner sau Natorp. Filozofia e una singurã.