Eu cred cã ceea ce îi pretinde creştinismul omului e sã aibã încredere în Porunci, în imperative, în omenie, în valori, în gãsirea unei surse (mai degrabã relaţionale şi raţionale, decât lãuntrice) de seninãtate şi forţã, de linişte care sã îi corespundã forţei raţionale, în echilibru, în echilibrul care e raţional şi elastic, nu în minuni şi în schimbãri magice; scara cãtre Cer sunt virtuţile şi Poruncile, nu minunile. În aceastã privinţã, Chesterton şi Tresmontant coincid.
Cine mizeazã pe cârpãcealã, mizeazã prost; forţa datã de creştinism e forţa intrinsecã a Poruncilor, lucrarea lor vindecãtoare, eficienţa lor naturalã, testabilã.
Creştinismul trebuie sã aducã seninãtate, pace, echilibru, forţã, nu cuvinte.
Creştinismul tinde cãtre elucidarea, neinstantanee şi nepioasã, formulatã simbolic, a unei substanţe umane; în principiul sãu, protestantismul e greşit fiindcã e un creştinism fãrã minuni şi fãrã magie, da, însã şi fãrã teozã, adicã fãrã treptata umanizare, transformare pe care eu aş numi—o mai degrabã relaţionalã şi raţionalã, înscrisã în cursul firescului uman odatã elucidat, decât lãuntricã.
Rezumând, creştinismul nu pretinde încrederea în minuni, ci în Porunci, în sanogenezã.

Experienţa e cea care te învaţã necesitatea şi eficienţa virtuţilor.
Pierzania celui care mai ales gândeşte va fi tocmai gândirea, etc.. Cea mai mare forţã e şi prilejul celei mai mari denaturãri.