Ceea ce vroia sã spunã Dna. Irigaray, în gustul scientist al anilor ’60, e cã stilul feminin poate sã fie mai impresionist, sugestiv, conotativ; însã asta e ceva ce se ştia, iar Dna. Papadat Bengescu e o ilustrare cuvenitã, la fel şi Dna. Sarraute—probabil cã nu, însã, toate scriitoarele, sau orice scriitoare. Însã nu toate autoarele scriu aşa—iar aceste valori pot exista şi la bãrbaţi. Teoriile scriiturii feminine au fost criticate; la unele autoare, e un ideal, ceva de realizat, de îndeplinit—la altele, e ceva existent. Iar Dna. Irigaray vorbeşte despre un grad (‘mai difuziv’); însã se ştiuse cã stilul convenţional feminin e mai conotativ şi mai impresionist, mai liric. Cã existã o tendinţã cãtre impresionism şi conotativitate, în scrisul feminin.
Se ştia cã existã o marcã femininã a scrisului, cã romanele autoarelor n—ar fi putut fi scrise de bãrbaţi, etc.; nu e vorba numai despre stil. Însã dacã ne referim numai la stil, acesta traduce o sensibilitate caracteristicã, etc..
Pe scurt, Dna. Irigaray numea ‘difuzivitate’ irizarea impresionistã a stilului feminin, ‘caracteristica femininã’ a stilului—sugestivitatea aparte, inflexiunea liricã şi intuitivã. Pentru Dna. Cixous, aceasta era mai mult un deziderat.
Însã încercarea de a descrie femininul literar în termeni abstracţi, de extracţie scientistã, caracteristicã teoreticienelor post—structuraliste, e tocmai o trãdare şi denaturare a femininului, o formulare a lui în termeni ‘patriarhali’, masculini—aceasta e contradicţia intrinsecã a feministelor post—structuraliste. Stilul lor poate sã fie original, însã abstract, ‘masculin’.