Haldeman publicã nişte aprecieri literare de o vulgaritate crasã, într—un stil de neandertalian; altfel, existã la el ceva din bonomia unui mâncãu, interesat de SF, ştiinţe, citit, alte loaziruri, convivialitate.

Haldeman, fumatul, vremea, copile, fuste.

Existã mai degrabã nişte lucruri de fãcut, decât nişte oameni de admirat.

Istoria SF—ului s—a scris în reviste, şi e reprezentatã în antologii.

De Bolt, Tymn, O’Brian (’75).

Oamenii îşi pot transcende, prin scris, existenţa—de aceea, romanele lor sunt într—un fel, iar blogul lor, în altul (Haldeman, Williams, Miéville, Martin, Palwick). E şi vechiul ‘caz’ al scrisorilor lui Proust—când comunicarea personalã poate sã fie neinteresantã. Strãdania imaginaţiei e altceva decât postãrile ocazionale.

Religia dã, cel mai adesea, numai o profunzime fantasmagoricã şi iluzorie, fantasmaticã, vieţilor oamenilor; iar dacã mi se va rãspunde cã acesta e numai surogatul religiei, voi observã cã, de fapt, aceasta e religia trãitã, resimţitã.

Sb., fumat: 10—4 ¼.

Ieri hotãrâsem sã încep prin a citi, în urmãtorul an, toate cãrţile SF pe care le am în casã.

Religia ar trebui sã fie nu un avanpost al Cerului—ci un avanpost al mundanitãţii.

Ceea ce fac istoricii absurzi ai SF—ului, cu anacronismele lor, nu e sã demonstreze cã sumerienii, Cyrano şi Butler scriau SF—ci, dimpotrivã, cã SF—ul trãieşte din reziduurile mitului şi din precedentul literar al povestirii filozofice, etc..

SF, literaturã fantasticã, basm, folclor, mit, literaturã.

SF—ul nu e o industrie mai mult decât restul literaturii populare; latura parohialã e explicabilã prin ghettoizare, prin enclavizare. Existã o gândire parohialã, atitudini parohiale—urmarea ghettoizãrii. Vreau sã spun cã aceastã ghettoizare deplorabilã—şi deploratã—e distinctã de industrie, de faptul cã SF—ul e (şi) o industrie.
Însã literatura a fost industrie şi în mâinile atâtor clasici—o observa un biograf al lui Maupassant. Şi nu numai Maupassant, Balzac, Beaumarchais şi maeştrii sc. XVIII, scriau pentru bani—sau, mai ales în cazul teatrului, (şi) pentru faimã şi femei.
Existã Beyle, Flaubert, Musil, Gracq, pentru care literatura nu e industrie; însã pentru profesionişti, care trãiesc (numai) din scris, veniturile conteazã. SF—ul nu e mai mercantil, mai comercial, decât literatura în ansamblu. Marii autori scriau pentru bani—şi aveau nevoie de venituri.

Caut sã cunosc literatura.

Sefiştii antologatori—Knight, Aldiss, Boucher, Disch. Însã se confundã, uneori, antologia cu vol. colectiv.

Dum., patru articole—Harrison, Higgins, ‘Coyle’, ‘Sense of …’.
Stilul—Disch, Higgins, Harrison.

Autorii catolici, cei câţiva mari autori catolici contemporani, citaţi de Pelikan (în cartea lui despre Deipara) nu erau aceia citaţi de Evdokimov—nu era vorba despre ‘antitomism’, sau, oricum, de gânditori nescolastici, nu asta era miza; semnificaţia grilei acesteia catolice a (pe atunci încã) luteranului nu era cãutarea unei alternative nescolastice, a unei alternative la neoscolastica prevalentã, mai mult sau mai puţin, preconciliar.
[P., despre opţiunea dominicanului pentru Sf. Atanasie.]

Cred cã simţul diferenţelor, al deosebirilor, de ex., simţul istoric, e dovada unei perspicacitãţi superioare. Cel capabil sã distingã, raţional, îi e superior aceluia care amalgameazã. Realitatea însãşi e discontinuã, nu un amalgam.

Pentru guralivi ca Reno, palavragii, pentru peroraţiile lor anti—freudiste, am numai o înjurãturã francã, li se potriveşte numai invectiva.

Am fost, rãmân un om inautentic, fãrã vise, aspiraţii, dorinţe.

Rãutatea nu e abolitã, ticãloşia nu e abolitã de mascarada canonizãrilor.

Dum., fumat: 6 ¼--11.

Mi—a plãcut ideea nevoii de a reciti imediat ‘Sense of …’.

E interesant cã nici Faguet, nici Kurp, nici Foxx nu folosesc termenul de kitsch—ci altele.

Târâturi iritate.

Kurp apreciazã stilul lui Disch şi Higgins—însã îi considerã inepţi, lipsiţi de conştiinţã literarã şi de ambiţii—cu toate cã nu şi de mijloace, mercantili—kitschul în accepţia lui Kurp desemneazã divertismentul popular lipsit de conştiinţã literarã şi de ambiţii, de identitate esteticã. Un fel de foiletonişti abili, dibaci, însã aparţinând mai mult industriei, mai degrabã industriei literare. Satisfãcãtori ca stil—însã nu şi drept conştiinţã literarã şi ambiţii, care le lipsesc. Capabili sã scrie bine, însã nu şi sã vrea ceva de la literatura lor, nu şi sã îşi propunã ceva cu literatura lor, care aparţine derivei scrisului comercial.

Poate exista şi un snobism al consumului de literaturã popularã, când nu mai e vorba de francheţe, ci de snobism, de nesinceritate; e cazul unei afectãri populiste.

Etaloane—‘Pacientul …’, Borniche& Dard& Capote, Dna. Duras.
‘Epiderma’.
Încântarea.
Bodnãrescu—ed., vremea.

Ne vorbim nouã înşine prin intermediul a ceea ce facem. M—am gândit la traducerile lui Gide, despre care citeam la 19 ani—şi despre semnificaţia spiritualã a literaturii (altora), la Gide.

O viaţã inautentificatã de fantasme. De surogatul apolinicului, de iluzie. Am fost un dionisiac care se ignorã.
Convenţionalitatea, convenitul—şi autenticul. Viaţa nu e o joacã. Acţiunile, deciziile chiar conteazã.

Un cuvânt pe care poate cã îl rostesc adesea, însã nu îl (mai) scriu niciodatã. E literaturã pur şi simplu, girabilã ca atare.

Polul, motivul—tortura& absolvirea, beneficiul& impresia.

Iubirea, literatura, ca alternative, într—o perspectivã mundanã, la suicid; se cer rapiditate şi precizie.

Dum., al doilea pachet de ţigãri: 12—6 ¼, cu trei l. de bere (‘Timişoreana’).

Într—o anumitã mãsurã, ştiinţa chiar e filozofie—o ‘cunoaştere adâncã’; teoretic, o ştiam din ’97.