Femeile sunt atât de minunate fiindcã nu existã decât o singurã femeie: genul; în privinţa femeilor, maturizarea masculinã corespunde trecerii de la individ la gen—când în transparenţa individului e vãzut genul, sau genul e una din cele douã laturi ale fiinţei—cu alte cuvinte, individualitatea nu neagã genul. Adevãrul e perceput abia când e perceput mai ales genul. Însã cred cã aceasta e percepţia biologicã normalã. În privinţa femeii, ‘genul sau individul’ e o falsã dihotomie; o laturã a fiinţei feminine afirmã genul, cealaltã—persoana. Asta nu înseamnã cã toate femeile sunt la fel; existã şi acelea în care genul e prost reprezentat. Bãrbatul cautã aceastã esenţã supraindividualã.
Când se pune despre femeie cã e htonianã, trebuie avut în minte cã ea reprezintã agerimea, supleţea, rapiditatea, luciditatea, desãvârşirea viului, funcţionalitatea absolutã. În acest sens, ea e mai degrabã uranianã, iar vetusta atribuire de roluri cosmologice corespunde mai degrabã unor iluzii patriarhale şi meschinãriei ginofobe. Prin însuşirile ei, femeia numai htonianã nu e.
E de aşteptat ca umanitãţii mãrginite a bãrbatului sã îi revinã şi o imaginaţie cosmologicã meschinã.
Bãrbatul se imagineazã uranian, când e, de fapt, stângaci şi ridicol.
Şi în filozofia sexelor, exagerarea corespunde unei vocaţii a eşecului, unei înclinaţii cãtre picaj. În gândire, mai ales în gândirea teoreticã, exagerarea e o ratare voluntarã, aleasã, decisã.

Umoristul evreu B. are un florilegiu de locuri despre femei—cele mai reuşite sunt acelea ale lui Gilder, Kraus, Kundera, Dna. de Staël, chiar Mencken.
Are şi câteva postãri—citat (Malaparte, France, Hardy, Praz).
Patru lucruri îmi plac la evreul B.: sexualitatea tematizatã, umorul, muzica discutatã, literatura citatã.