Trãsãturile net maniacale ale lui Nabokov—le putem numi, eufemistic, puerile—entomologia, şi chiar şahul, în context. Omul însuşi avea ceva decadent, neplãcut. Vreau sã spun cã omul îmi inspirã neîncredere. Disting o aurã de maladivitate, ceva straniu, care inspirã neîncredere. Virtuţile lui de entomolog erau defecte umane, cãci le regãsim şi în alte registre. Calambururile şi anagramele lui au ceva maliţios, la fel ca elitismul sãu ostentativ. Nabokov avea ceva tenebros, iar ca autor e mai înrudit cu Sade, decât cu romancierii reputaţi ai vremii lui. Era un decadent, de—abia deghizat.
Evenimentele ‘Lolitei’ nu conteazã ca naraţiune impasibilã flaubertianã—ci ca povestite, vãzute, trãite, simţite, rememorate de narator. Omul e, mi se pare, detestabil—aşa spune şi prefaţa romanului —însã autorul e remarcabil. Ipocrizia omului nu îi e imputabilã romancierului, a cãrui sinceritate e şocantã.
Prefaţatorul fictiv al ‘Lolitei’ ne asigurã cã naraţiunea e altfel decât naratorul, nu are tarele acestuia. Însã ‘Lolita’ e, în sens petrescian, un roman al conştiinţei, interesantã pentru etalarea, mai mult decât explicarea acesteia; sau, etalarea înseamnã explicare.
Inclusiv cazul fãcut de Nabokov de salubritatea bucuriilor—studiul savant, igiena, sportul, etc.—pledeazã pentru acelaşi gust decadent, e încântarea minţii corupte, a sufletului corupt, înaintea a ceea ce e nepãtat, etc.. Naratorul ‘Lolitei’ are preferinţa lui Nabokov pentru ceea ce e salubru—studiul, etc..