Ceea ce vrusesem sã spun, de fapt, cu teoria mea a echilibrului nevrotic, e cã nevroticul nici nu vrea/ poate mai mult, mimeazã strãdania, falsificã efortul—e tendenţios, trişeazã, face jocul eşecului —strãdania lui e nesincerã, prefãcutã. Nevroticul nu îşi e transparent sieşi. În secret, a şi comutat pe eşec—decizia de a eşua, pândirea semnelor eşecului. Sigur cã acest ‘echilibru’ e chinuitor, dar e scopul subconştient al minţii nevrotice. E, în sine, un fals echilibru, care produce suferinţã, dar exprimã vrerea subconştientã, decizia de a eşua. Exprimã tendinţa realã a minţii suferinde. Nu trebuie crezut cã nevroticul vrea cu adevãrat sã schimbe ceva.
‘Echilibrul’ acesta nevrotic e un blocaj, un dezechilibru. Echilibrul acesta chinuitor, lezant, impropriu, aspiraţia mutã a nevroticului, crisparea lui, nu e sanogen, ci patogen; strãdania nevroticã e nesincerã, încercarea de corectare e nesincerã. Nevroticul nu vrea cu adevãrat vindecarea—trişeazã, e duplicitar—chiar faţã de sine însuşi. E, de fapt, teoria dezechilibrului nevrotic perpetuat, evitarea strãdaniei sanogene.