Mişcarea nu exclude legitãţile, tiparele dinamice; mişcarea nu înseamnã nici libertate absolutã, necondiţionatã, dacã o afirmãm despre entitatea psihicã, nici aleatoriul, dacã o afirmãm despre entitatea fizicã. Dinamica nu contravine legitãţii. Perisabilã şi desuetã e, în noţiunea clasicã a substanţei, imobilitatea, înţeleasã ca atribut al identitãţii. Dar înţeleasã ca identitate, substanţa dinamicã îşi pãstreazã actualitatea certã, şi nu se dizolvã, nu se pulverizeazã într—o multitudine de relaţii—nu se disperseazã, rãmâne temeiul identitãţii. Numai cã aceastã identitate, aşa cum au ajuns s—o înţeleagã modernii, înseamnã legitãţi, tipare dinamice, relaţionarea nedizolvând identitatea, ci fiind formã a acestei identitãţi. Trebuie spus cã, aici, fizica, noua fizicã, a ajutat mai mult decât teologia, a croit un drum. Primatul, taxat drept nefast de cãtre unii, al substanţei, ţine nu de ontologie sau de fizicã, ci de logicã, e de naturã logicã; se poate argumenta cã substanţa e o înţelegere incompletã a existenţei, dar nu cã e una greşitã. Cel mult, trunchiatã. Nimic nu subzistã fãrã a fi în relaţie—nu existã substanţã fãrã relaţie—dar asta nu demonstreazã cã relaţia ar fi ‘mai adevãratã’, ar ţine de un strat mai adânc al realitãţii. Relaţie şi substanţã se presupun mutual. Chiar în logica, operaţia, mişcarea, relaţia, e mereu relaţie între ceva şi ceva, între entitãţi prezumate.
La nivelul substanţei psihice, existã nemijlocit—incomunicabilul, chiar existenţa psihicã e neepuizatã de relaţie, de categoria relaţiei. Bachelard are dreptate, în sensul cã lucrul nu e ‘mai real’ decât mişcarea; substanţa, înţeleasã ca entitate imobilã, e o ficţiune. Substanţa înţeleasã de moderni fiind una mobilã, dinamicã; dar intuiţia unui substrat al transformãrilor e necesarã; existã, într—o entitate, ceva distinct de transformãrile ei, un principiu de identitate. Cum poate fi gânditã identitatea în termenii transformãrii? Bachelard vorbea despre ontologia relaţiilor.
Dincolo de inconvenientele, echivocul şi arbitrarul oricãrei terminologii, de limitãrile şi polisemia ei, sintaxa ontologiei trebuia sã reformuleze substanţa, renunţând la noţiunea de imobilitate, de imuabilitate fixã, şi gândind—o în termenii transformãrii—dar tot ca legitate, nu ca ceva nedeterminat. Relaţiile urmeazã tipare, cunosc legitãţi, au limitãri, nefiind creativitatea purã, libertatea infinitã din visele unor personalişti. Relaţia trebuie înţeleasã în termenii legitãţii, care o precede şi o predeterminã strict, şi nu prin ceaţa sentimentalitãţii. Relaţia urmeazã norme precizabile, determinabile.
Dinamicul, transformarea, mişcarea sunt categorii ale existenţei create, ale existenţei lumeşti; atribuirea lor, în ipoteza teistã, substanţei dumnezeieşti, e mai degrabã ilogicã. Chiar caracterizând fiinţa creatã şi finitã, nu se vede de ce ar trebui sã o caracterizeze şi pe Aceea veşnicã. Umanul, a înţeles teologia, e o societate; asta nu înseamnã cã şi divinul e una.
În ordinea creatã, dinamicul poate sã însemne la fel de bine şi legitate, nu numai libertate; legitatea e şi ea dinamicã, în sensul cã descrie o mişcare, caracterizeazã o secvenţã de schimbãri.