Propunerile pentru formularea sinodalã a întâietãţii tomismului, la Vaticanul II, au fost criticate de Frings, Döpfner, generalul franciscanilor, Bea, Saigh. Informaţiile sunt dintr—un articol al lui Komonchak, recomandat de catolicul Watson. Interesante sunt anecdotele despre atmosfera anilor ’50, altercaţiile verbale de la congrese.
Ceea ce scrie Congar, în ’67 (‘Teologia la Sinod’), despre Sf. Toma ca exponent al dialogului e, pânã la urmã, echivoc—Sf. Toma nu dialoga, ci polemiza cu moderaţie, critica neconcesiv, pe un ton moderat, cu largheţe umanã, nu cu relativism, cãci nu le concedea nimic celorlalţi. Sf. Toma nu dialoga, ci polemiza. Congar ilustreazã dibãcia eufemismului post—conciliar, a termenului cu dublu înţeles—aşa cã Sf. Toma devine un maestru al dialogului, ca monahii creştini care practicau asceza indianã; la Sf. Toma, dialogul înseamnã urbanitate, e şi un dat temperamental, nu o disponibilitate de a—şi revizui ideile în funcţie de mersul dialogului. Moderaţia Sf. Toma era numai în ton, la nivel literar, verbal, nu al principiului polemicii; nu avea polemica vehementã, colericã, a rãsãritenilor, asta nu face din el un ‘om al dialogului’ în înţeles modern, rãmâne convins de dreptatea proprie integralã, şi de eroarea deasemeni integralã a celor cu care dialogheazã, nu e deschis revizuirii propriei înţelegeri.