De patria aşa de exoticã a lui Alemany mã leagã, literar, o amintire de pe pragul adolescenţei, însoritã—descoperisem freamãtul plãcut pe care mi—l dãdea o idilã a lui Cronin—roman exotic despre un medic şi o tânãrã; e, alãturi de un thriller al lui Zincã, un pamflet licenţios al lui Cocea, şi mãcar unele din vols. ‘Cireşarilor’, întâia mea educaţie de erotism literar. Dar romanul avangardist al lui Luis Alemany nu e deloc despre aşa ceva, nu despre asta vorbeşte; percepţia lumii, chiar, e alteratã, pentru personajele ale cãror perspective alterneazã, cu elasticitatea stilului indirect liber şi a fluxului conştienţei, şi nu suntem într—un paradis exotic, lipseşte, probabil, distanţa …. ‘Insula lui Circe’ e un roman avangardist, naturalist, despre alienare, accedie, ‘angrenajul social antropofag şi rece’, semnificaţia contractului marital, înşelare.
Titlul spaniol, nepãstrat de traducãtor—poate din cauza cenzurii ceauşiste, poate deoarece pãrea dizgraţios—înseamnã ‘Porcii lui Circe’, ‘Los puercos de Circe’, iar romanul e unul al accediei, cu o atmosferã apãsãtoare, descurajantã. Ca artã, aparţine în mod cert realismului satiric, specialitate spaniolã. E o carte despre accedie, crize, rãtãciri prin baruri, conversaţii în doi peri, fricã, uşurãtate, de un pesimism strivitor, necruţãtor, cu atât mai marcant, cu cât e nedeclamator, şi dat sub formã de satirã, calambururi, etc..
Exotismul cuvenit figureazã numai în impresiile şi cuvintele strãinilor. Nu e tematizat decât de vizitatori—celebritatea madrilenã care conferenţiazã despre poezia barocã, Breton, etc.. E o ilustrare a abstragerii senzoriale despre care a scris Gisèle Harrus—Révidi, ignorarea ambientului exotic. Gustul pentru natura natalã se educã, se dobândeşte?
Peisagist ironic, romancierul îşi plimbã vizitatorul madrilen prin peisajul cu nori, cer plumburiu, ploaie. Metafora geograficã principalã e aceea a culmilor colorate—vãzute ca ‘umbre apãsãtoare’.
Adevãrul e cã ‘Insula lui Circe’ se citeşte cu interes; Luis Alemany alterneazã, cu oarecare virtuozitate, registrele stilistice—inventivitatea sintacticã surrealistã şi vioiciunea umoristului, cu remarci amuzante care dau agerime relatãrii discuţiilor din baruri ale personajelor—fãrã nicio pretenţie de neutralitate, autorul intervine direct, comentând vesel, ironizând, etc..
Dupã o treime de carte, Luis Alemany apeleazã la intervalul metaliterar, citat de critici, despre romanul ca ‘ecuaţie pe care trebuie sã o dezlegãm încetul cu încetul’—se referã la autor, la efortul scrierii—un roman de psihologii. Romancierul îşi ia, de fapt, cititorul deoparte, pentru a i se destãinui despre ceea ce intenţioneazã. În acest mod, e legitimat un alt personaj—naratorul demiurgic, capabil de o adresare directã metaliterarã.
‘Insula …’ mi—a semnalat cã nu ştiu nimic despre metrica lui Leopardi—şi cã nu sunt deprins sã mã gândesc la el ca la un poet care are o metricã.
Roman avangardist al malezei, ‘Insula lui Circe’, experiment aluvionar—iar natura accentuat experimentalã a fost îndeajuns subliniatã de criticã—exploreazã tocmai natura definitorie, determinantã, şi insuficientã, nesatisfãcãtoare, gãunoasã, a existenţelor personajelor. Scriind, Alemany se mai lasã în voia cuvântului personajelor, a peroraţiei lor interioare. Dar pana romancierului e iscusitã, şi pagini ca aceea în care Alberto, bând coniac şi atingând mâna unei femei, se gândeşte cu bucurie la puţinãtatea expoziţiilor lui, abisul ratãrii de orice fel, o razã aparte, sunt aşa emoţionante; uneori, Alemany recurge la calambururi, de un umor viu, neestompat de atmosfera de descurajare şi accedie, de impasurile personajelor, iar ‘Insula lui Circe’ are caracteristicile nete ale literaturii autentice. Am apreciat, la acest roman existenţialist din prima tinereţe a autorului, umorul şi lipsa teribilismului, decrisparea; e neîncrâncenat şi amuzant, deşi lucrurile sunt apãsãtoare.
Eu nu ştiu dacã, scriindu—şi, în bronz, pagina despre teamã, Alemany se gândea la politicã, însã efectul curãţitor e puternic (‘aceeaşi teamã care niciodatã nu ne—a pãrãsit, care de fapt ne—a însoţit încã din leagãn, deşi pe atunci noi nu ştiam cã—i teamã, ci credeam cã—i tristeţe sau singurãtate, dar se afla în calul de carton, … etc.’), cu sentimentul a ceea ce numeşte ‘tragedia apãsãtoare a timpului’ care interzice reînceperea. Chiar vorbind despre roman ca întreg, se cuvine indicatã mai întâi natura lui mozaicalã, compoziţia mozaicalã—stiluri, voci.
O altã paginã a ‘Insulei lui Circe’ aminteşte lumina murdarã a tablourilor lui Alberto, pictorul existenţialist, al cãrui ultim portret e din ’67 [1]. Scrisul însuşi poate fi ‘fascicolul care solidificã lumina’.
Timpurile naraţiunii gliseazã unele în altele, se întrepãtrund în frazã. Stilul indirect liber urmeazã perspectiva logicã,
Nu trebuie uitat cã naturalismul a fost de la început o literaturã conştient experimentalã.
În accedia personajelor, în impasurile lor, se contopesc socio—politicul şi personalul.
Alemany face caz, în intervalul metaliterar citat, de impasibilitatea autorialã; dar mi se pare cã este un satiric. Face sã treacã în romanul sãu ceea ce îi convine satiricului. Deprinderea lui e satiricã. Tocmai intenţia criticã e aceea remarcatã de cei care au scris despre ‘Insula lui Circe’—ceea ce are de spus Alemany e în sensul unei critici fãcute civilizaţiei; iar dacã aminteşte de cineva, duce cu gândul, prin folosirea colajelor, etc., la modernismul continental timpuriu, la Gide.
NOTE:
[1] Cf. prefeţei Andreei Vlãdescu, ‘Porcii lui Circe’ a fost scris ‘între 1966—‘70’, adicã de la 22 la 26 de ani, dar nu ni se spune când a fost publicat, în termenii romanului pictorul nu mai lucra din ’67, adicã de mãcar ceva vreme—sugestia nu e aceea cã încetase recent lucrul, ci de mãcar câţiva ani, iar datarea, în notele trad., a unei cariere muzicale, sugereazã scrierea chiar dupã 1970; dacã dãm crezare introducerii, însã, romanul a fost scris când Luis Alemany avea 22—26 de ani, pare de necrezut, într—atât e de lipsit de defecte caracteristic juvenile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu