Scriu adesea despre tipãrituri în general, rareori despre exemplare—totuşi, acestea sunt mãcar la fel de importante—cutare exemplar, etc.. Nu e un obiect substituibil, înlocuibil, nici marcat numai prin degradare, jeg, deteriorare, etc.. Regimul exemplarului nu e acela al obiectului casabil, uzat şi înlocuit. Şi nu citim o carte, cum vrea intelectualul auster, ci un exemplar. E ceva menţionabil mai degrabã în eseuri, decât în pagini ştiinţifice. Eu mã gândesc la funinginea de pe ibric, de acum 3 ½ l..
Se întâmplã sã te gândeşti la câte un exemplar—aşa cum cineva amintea vol., folosit de A., al cutãrui neokantian francez, iar dublinezul vorbea despre ‘Etica …’.
Dispreţuirea exemplarului e o formã de a se detesta. Exemplarul nu e momentul, ci latura. Îmi plac tipãriturile, ca prezenţã şi stimul.
Relaţia cititorului cu exemplarul nu e o formã de deteriorare, de uzare. Adicã, nu e necesar, nu trebuie trãitã, sau perceputã, astfel. Reflecţia despre exemplare revine, însã, scurtelor rãgazuri—subiect, cum am mai spus, al eseisticii, al ocazionalului, nu al ştiinţei propriu—zise. Bucuriile bibliofiliei aşa cum o înţeleg eu sunt distincte, dar inseparabile de ale cititului—sunt tot literare prin natura lor.