Green are o postare în care reia o marotã a lui—insuficienţa traducerilor—nefãcând decât sã amalgameze, stângaci, câteva truisme—originalele sunt preferabile traducerilor—existã traduceri bune, şi traduceri proaste; unele traduceri sunt reuşite, pe când altele, nu—şi, mai ales, existã autori mai dificil de tradus decât alţii. Lucrurile existã şi la Manolescu, şi la alţii. Pe de altã parte, bineînţeles cã traducerea nu e un act impersonal, virtuozitatea ei nu înseamnã capriciu, însã nici neimplicare.
Subiectul e de interes.
Green citeazã o afirmaţie a lui Brodsky, prea generalã şi prea exageratã, ca sã poatã fi adevãratã, sau plauzibilã—fapt e cã Brodsky spune un lucru pe care nu l—am mai auzit de la nimeni, şi lasã impresia unui esopic, a unui isteţ—cu ceva care sunã mai mult a butadã—însãşi gramatica limbii ruse e cea care te aduce într—o fundãturã logicã—Brodsky foloseşte un verb ca termen de jargon al hermeneuticii, pentru ‘a înţelege’, altceva decât a pricepe—reluarea propoziţiei, de la fundãtura logicã. Nu cred cã aceasta e şi experienţa altor scriitori; iar traducerile româneşti redau bine aerul enigmatic al stilului scriitorului rus discutat—e ceva care îi e caracteristic, nu vreo trãsãturã a stilului ruşilor. Dar pornisem de la faptul cã axioma lui Brodsky e în mod evident o exagerare, ceva retoric—o afirmaţie exageratã, pompoasã chiar—iar omul lasã impresia unui isteţ, a cuiva care cautã sã epateze cu isteţimea lui, şi nu trebuie crezut chiar pe cuvânt. Da, scriitorul rus la care se referã are un stil enigmatic, prezent şi în traduceri—caracterul acesta enigmatic transpare şi în româneşte; altfel, nu vãd de când e Brodsky o autoritate pentru gramatica rusã.
Green pare sã vrea sã înfãţişeze epigrama lui Brodsky drept ceva indiscutabil—fiindcã—l avantajeazã.
Revenind, nu toţi autorii pot fi traduşi la fel de uşor—nu sunt la fel de traductibili, în condiţii reale. Iar unii traducãtori lucreazã mai bine decât alţii, nu întotdeauna. Restul e amalgamarea unor locuri comune.