Pentru valoarea literarã a lui Dostoievski, existã mãrturiile lui Proust, Claudel, Gide, Nietzsche, Taine (şi Zola!), Faulkner, Rozanov, Breban, Paleologu [1], Chartier, Gracq (care îi imputa precedentului cã nu admira îndeajuns)—atâţia prieteni ai artei reacţionarului rus, încât dispreţul calofililor ruşi nu ar trebui sã descumpãneascã. Eu nu ştiu cât, şi dacã, ar trebui sã ne preocupe grimasele calofililor. Pe vremea lui Nietzsche, aşadar a primei tinereţi a celor din generaţia lui Claudel şi Chartier, Dostoievski era ultramodernul. Era avangarda autenticã, originalã. Era noutatea netãgãduibilã. Şi vorbesc despre Dostoievski ca artã, nu ca pretext de discuţii teologice.
La francezi, dupã admiratorii timpurii, ca Taine, generaţia lui Proust, Claudel, Chartier, Gide, a fost aceea a cvasiunanimitãţii. La noi, lui Gherea îi urmeazã o îndelungã ignorare, pânã la unii tineri interbelici, ca Gib M.—şi, oricum, mai degrabã scriitorii.

La noi, poate cã şi aiurea, Dostoievski a fost un autor mai degrabã popular, un autor gustat de public, vrut, citit, care spunea ceva …—ca Sue—decât pentru elite; caz nu lipsit de asemãnãri cu al lui Cervantes, şi el dispreţuit de calofilii Spaniei—şi, pe de altã parte, înscris de marele romanist neamţ drept unul dintre cei mai mari cinci nuvelişti—alãturi de un neamţ, doi francezi şi un rus.


NOTE:

[1] Dacã ne—am sincronizat, cu Gherea, admiraţiei timpurii pentru F. M., acestuia i—au urmat anti—dostoievskienii, ca Ibrãileanu, Ralea, Cãlinescu, probabil şi Lovinescu, caracterizaţi de o ignorare ostentativã şi indiferenţã subliniatã faţã de literatura rusului.