Cred cã Iisus nu i—a iubit niciodatã pe duşmani aşa cum îi iubea pe Ev. Ioan şi pe Lazãr, şi cã avea alte sentimente pentru Nicodim şi Iosif din Arimatea, decât pentru Caiafa şi vulpea Antipa. Cred cã cele douã registre, acela afectiv şi cel moral, nu trebuie confundate; Evanghelia nu porunceşte sentimente, nici sã ne nãscocim emoţii, trãiri imaginare.
Inima cuiva nu e un loc public—nici mãcar un for.
Iisus ştia, cred, ce înseamnã sã iubeşti, şi cã nu se poate porunci aşa ceva—cum o spune şi înţelepciunea popularã, paremiologia curentã.

Iisus nu recomanda sentimentalitatea; în altã ordine de idei, existã, printre limitãrile Lui, moralismul, atitudinea moralistã a asceţilor, mentalitatea asceticã apãrutã, probabil, odatã cu proorocii primului mileniu î. d. Hr..
Nu e întâmplãtor cã epoca noastrã, de o sentimentalitate cultivatã, trãind din afectivitatea modernã, subliniazã cuvinte ca acelea ale Sf. Isaac, pasibile de o interpretare afectivã, emoţionalã, ‘lãuntricã’. Se referã mai degrabã la simţire, decât la caritate—la profunzimea difuzã şi la intensitatea simţirii, decât la aţintirea şi precizia caritãţii.
E neîndoielnic cã cel puţin unii dintre Pãrinţi dãdeau o accepţie foarte practicã, extrovertitã, desentimentalizatã, prozaicã dacã vreţi, neliricã—sau numai indirect liricã, virtuţii caritãţii. Ea denumea altruismul, receptivitatea, promptitudinea, etc., nu modularea emoţionalã, preferatã de moderni, oameni ai unei culturi a afectivitãţii, şi a simţirii mundane. Ca atare, modernilor li se pare cã se recunosc mai ales în acele expresii creştine susceptibile de o înţelegere pronunţat emoţionalã.