Tema pedofiliei figureazã în nu mai puţin de trei naraţiuni nabokoviene din anii ’30 (’32, ’35, ’39), plus o povestire din ’26 şi o schiţã de roman—sunt alte cinci scrieri nabokoviene ‘efebofile’—arãt asta, pentru a sublinia ipocrizia aiurelilor din interviul TV din ’62 (‘tema aşa de îndepãrtatã’, etc.)—când omul a scris atâta aproape numai despre asta. De vreme ce Eco îl parodia aşa de timpuriu, înseamnã cã voga a survenit rapid, a fost aproape imediatã—în termenii duratelor reale ale istoriei literare.
Puţini ajung sã îşi formuleze literar conştiinţa, fãrã a pãşi imediat, fãrã preget, în convenţional şi în banalitatea de—a gata. Faptul cã naratorul pedofil nu are schematismul deprimant al pornografilor de duzinã nu înseamnã cã romanul nu e erotic—înseamnã, numai, cã nu e un roman erotic de duzinã, ca atâtea altele. Dilema e falsã. Adicã, se porneşte de la o accepţie peiorativã a erotismului literar, de la o premisã falsã—despre ceea ce poate sã fie erotismul literar—mult mai mult decât ar sugera—o maculatura.
Naratorul acesta e preocupat de mai mult decât indiscreţia imediatã.