În naturã existã probabil mai mult decât poate aleatoriul sã explice, dar mai puţin decât îi e necesar teleologiei—sau superstiţiei providenţialiste. Existã mai mult decât e necesar pentru a explica prin stocastic—dar mai puţin decât e necesar pentru a obiectiva intervenţia Providenţei—de fapt, lucrarea ei continuã.
Existã mai mult decât poate explica aleatoriul—dar mai puţin decât îi trebuie teleologiei. Organismele, de ex., au o alcãtuire logicã, da—însã nu una infailibilã, ci de o logicã imperfectã, uneori şovãitoare.
Sau—natura excede explicarea prin aleator, şi nu ajunge pentru a fi explicatã teleologic. Dar esenţial, din punctul de vedere al evaluãrii explicaţiei teleologice, nu e cã în realitate—naturã, destine—existã ceva ordine, un rudiment de ordine, aşadar, o aparenţã de ordine, o sugestie oarecare—ci cã aceastã schiţã de ordine e insuficientã pentru trebuinţele teleologiei, e prea puţin. Numele teleologic al dezordinii, haosului şi al stocasticului e rãul, iar teodiceea e capitolul teleologiei care, postulând intenţia, recurge la petiţia de principiu necesarã întreţinerii unei aparenţe, vagi, de ordine şi de intenţie (vorbind despre teleologie în ştiinţele naturii, teoretizând—o, Kant se referea la ştiinţele naturii ale vremii lui, aşa cum existau acestea în vremea lui, şi cum le ştia el; în altã ordine de idei, bagatelizând competenţa ştiinţificã a lui Kant, Jaki uitã—sau desconsiderã—aportul acestuia, ipoteza faimoasã).
Existã mai mult decât ne trebuie pentru a explica mersul lucrurilor prin hazard—dar prea puţin pentru a îl explica altfel, prin teleologie—şi abia aceasta e decisiv. Pornind de la o aparenţã de intenţie, teleologiile postuleazã ordinea cosmicã—apoi recurg la o petiţie de principiu ca sã muşamalizeze eşecul ipotezei, sã—l facã sã parã o izbândã. Teleologia a fost o ipotezã (cosmologicã)—infirmatã, invalidatã. Datele empirice nu concordã cu gândul acesta al alcãtuirii raţionale a toate.