Lumea apuseanã post—medievalã şi Vaticanul II

Lumea apuseanã post—medievalã şi Vaticanul II






Într—un fel, sunt, în linii mari, de acord cu ideea lui Bonhoeffer, Rahner, Congar şi a autorilor de la CONCILIUM, teza progresistã a lui Kűng, Tresmontant, Dossetti, Ratzinger (acela al anilor ’60), Alberigo—existã o specificitate a lumii moderne, ceva nemaivãzut, care cere transformãri radicale ale gândirii, o racordare care e altceva decât povãţuirea adresatã ‘lumii’—dialogul critic. Asta face ca Rusaliile sã fie o referinţã mai corectã pentru Vaticanul II, cu climatul sãu democratic, decât alte Sinoade ecumenice. Ca teologie, Vaticanul II nu doar indicã un drum, ci şi parcurge o parte din el, îl şi strãbate în parte. Nu e doar o direcţie, ci şi un mãnunchi de rezultate, nişte afirmaţii pozitive folosibile. Vaticanul II poate fi continuat în spiritul sãu—însã nu neglijat în litera sa—nu cu preţul neglijãrii în litera lui. E vorba despre altceva decât ‘dialogul cu aristotelismul’, din sc. XIII. Transformarea survenitã a fost globalã, nu parcelarã. S—a schimbat cadrul de referinţã. Cosmologia, biologia, psihologia, teoria socialã, biblistica s—au schimbat într—un fel nemaivãzut. Vaticanul I nu era altfel decât Nicea; Vaticanul II, da. Vaticanul II a fost un Sinod gnoseologic, epistemologic, ‘de atitudine’—şi, totodatã, de curãţire, de asanare, de igienizare—şi, într—o anume mãsurã, ‘numai’ de tatonare—un şantier teologic, mai mult decât un rezultat (spre deosebire de Trent şi Vaticanul I, biruinţe ale ortodoxiei romane); mãrturisesc, însã, cã îmi plac cei care citeazã Vaticanul II, arãtând încredere în rezultatele lui teologice, nesubstituindu—le ceva vag, ca ‘direcţia’ sau ‘tendinţa’—cãci Vaticanul II nu poate ‘însemna orice’. De aceea, seamãnã mai degrabã cu Rusaliile. Rãmânerea numai la litera lui nu ar fi mai îndreptãţitã decât rãmânerea la litera Niceei (care e apolinarismul), sau la a Efesului (care e miafizitismul). Vaticanul II a trebuit sã ia notã de o transformare nemaivãzutã, imensã, nemãsuratã. Aşa ceva nu se mai vãzuse.
Newman, Mőhler, ‘Noii teologi’, moderniştii care i—au precedat, schiţaserã ceva din anvergura revoluţiei gnoseologice necesare. Istoria le—a dat dreptate. Newman nu e ‘progresist’, dupã cum nici alţi premergãtori nu au ajuns la formularea completã a lucrurilor pe care le—au prevestit—ar fi un anacronism.
Vaticanul II a fost conştientizarea, carta conştientizãrii unei prefaceri aşa cum nu s—a mai vãzut. Aceasta decurge din unicitatea civilizaţiei apusene moderne. Pânã la urmã, ideea progresiştilor catolici e ideea formulatã de Bonhoeffer—saltul, transformarea, trecerea la o altã vârstã a societãţii, a omenirii. Simplificând, Trentul a fost un conciliu despre mântuire, iar Vaticanul I, despre erorile noilor filozofii, despre raţiune şi cunoaştere, discutate în cadrele vechii înţelegeri—conciliu la fel de medieval, dacã nu chiar mai medieval decât Trentul; Vaticanul II a marcat prefacerea înţelegerii.
Principiul Vaticanului II e chiar ideea revoluţionarã a lui Bonhoeffer.
Revin la faptul cã Vaticanul II nu e numai o direcţie, ci şi un set de rezultate pozitive neneglijabile; afirmaţiile lui teologice, obţinute sau nu prin compromis (iar în lumi bisericeşti pluraliste, ca aceea a sc. V, Sinoadele fãrã compromisuri n—au dus nicãieri în planul acceptãrii ecumenice), sunt referinţe obligatorii.
Custozi ai formulãrii doctrinei, Episcopii nu mai sunt, de pe vremea lui Tertulian şi Origen, principalii ei emitenţi. De aceea, e irelevant cã majoritatea episcopatului de la Vaticanul II avea, se zice, sensibilitãţi conservatoare, însã a fost dus de nas de experţii germanici. Vaticanul II e convingãtor ca teologie şi ca formulare teologicã, indiferent de ce ar fi aşteptat unii şi alţii de la el. ‘E asta, şi nu e asta’. Nemulţumiţii de literatura, aşa de rafinatã, a Vaticanului II, sunt aceia nemulţumiţi de stilul lui Rahner, Heidegger, etc.—şi de fenomenologie şi personalism. Experţii de la Vaticanul II erau cititori ai marii filozofii nemţeşti, şi ai filozofiilor ascendente dupã rãzboi, în anii ’40—’60.
Tresmontant a definit convingãtor Vaticanul II: Sinod reunit în Sf. Spirit. (La fel şi pentru Missa paulinã: Missa tradusã. Întrucâtva ajustatã, însã, în linii mari, Missa tradusã.)