Orientarea numită hermeneutică a filozofiei din ultimul veac se referă la Heidegger, Gadamer, Ricoeur, Vattimo; linia aceasta e un zig—zag genealogic, şi o chestiune de revendicări—în paralel cu tatonări individuale, nesubsumabile cu adevărat unei tendinţe unitare transindividuale, e vorba mai degrabă despre o idee, căreia fiecare îi dă formă după tendinţa proprie. Hermeneutica e, în istoria culturii, un termen polisemantic.
Tematizarea interpretării începe cu Stagiritul, în Περὶ Ἑρμηνείας, a doua parte a ‘Organon’—ului, tradusă de Boethius.
Schleiermacher pare să fie cel care a extins chestiunea interpretării—de la Scripturi (scriptura sui ipsius interpres), la celelalte scrieri—şi modalităţi de comunicare.