M—am gândit mult, zilele acestea, către jumătatea verii, când vremea s—a mai răcit, la verile mele de cititor—de cititor de literatură de gen: să zicem, ’90—’94, sau ’87—’94, nesaţul acela, însufleţirea atinsă, voia bună, faptul de a nu fi crezut în mediocritatea informă, net descurajantă, a copilăriilor sau adolescenţelor din jur. Alternativa la acestea, copilăria asocială, a fost aspră, poate, însă cert salutară. Am supravieţuit Iadului adolescenţelor imunde, terne.
Fiind fericire, cititul e şi virtute, aşadar propria retribuţie.
Verile mele de cititor erau, în copilărie, până la 16 ani, fericite. Literatura de gen nu numai însumează, ci şi simbolizează excitantul, însufleţirea, etc.. Atâţia ani! Nu am despre ce altceva să vorbesc, în legătură cu copilăria mea —dar îmi ajunge cititul.
Barth, giuvaiergiu al nuvelisticii, îşi exersează în voie paleta literară, care nu pare foarte variată; sentimentalitatea e numitorul comun, până la afectare—drame ale bătrâneţii, etc., naturalism ironic; pariul americanului Barth, în această culegere, e să însufleţească personaje, să le dea mişcări convingătoare, resorturi interesante—pentru a le dizolva imediat în ironia întâmplătoare a samavolniciei autorului, care afectează credinţa că nu există nicio diferenţă, intrinsecă sau de efect, între personajul simulat/ creaţia schiţată într—o doară, numai pe jumătate convins—şi acelea asumate, primite, vrute, rotunjite/ cizelate—fadoarea, descurajantul sunt atribuibile lumii observate. În ‘Toga Party’, americanul Barth recurge la stilul indirect liber—gradarea ridicolului, în descrierea costumelor altor invitaţi, reflectă ceea ce simt cei doi protagonişti—ironia barthiană.
Culegerea lui J. Barth e una de povestiri fanteziste, al căror realism pretins are o relaţie echivocă cu metatextualul, etc..