Filozofii creştini timpurii par să fi scris mai interesant când se adresau necreştinilor—poate din cauză că atunci se adresau bunului simţ, şi trebuiau să ţină seama de obiecţii reale, aşadar discutau critic, analizau critic—nu pledau—pe când faţă de alţi creştini pledează, mizează pe complicitate. Pentru necreştini, filozofii antici scriau mai bine decât pentru creştini, a căror complicitate îi putea îndemna la lene şi cârpăceală.
Erau mai convingători când le vorbeau—nu creştinilor, pe a căror complicitate şi îngăduinţă ar fi mizat—ci necreştinilor, de unde, latura critică, justeţea.
Mai e şi educaţia primită de acei autori creştini timpurii, educaţia lor necreştină.