Intelegerea vine din comparatie, din existenta termenilor de comparatie, din faptul ca ceva e comparat cu altceva, ca exista termenii de comparat. Scopul e nu amalgamarea, ci distingerea. Comparaţia subliniază funcţia. Comparaţia dă tridimensionalitate, disjunge planurile. Pentru a înţelege ceva, compară cu similarul, raportează la asemănător. Comparaţia face să reiasă individualul. Mă gândesc, însă, la comparaţia spontană, acţiune naturală a minţii, nu la disciplina savanţilor, care e zădărnicie şi nevederea pădurii din cauza copacilor. Cu alte cuvinte, comparaţia trebuie făcută cu simţul esenţialului—şi numai cât e relevantă. Comparatistica e caricatura barocă, plegia comparaţiei. Comparăm ca să înţelegem mai ascuţit, nu ca să estompăm. Liniile singularului trebuie să reiasă cu un plus de limpezime şi precizie, nete.
Comparatistica e activitatea lui Trăsnea devenit critic literar—mă refer la comparatistica de catedră, etc..

Una din funcţiile inteligenţei e discriminarea, preliminară înţelegerii; iar înţelegerea ca atare e un act al minţii, care e un întreg ireductibil la raţiunea silogistică.