Văzut ‘Cartea morţilor’, o anostă însăilare haotică de imagini pretins terifiante—însă în loja din care l—am văzut alţi spectatori haleau chipsuri, foşneau ambalaje şi luminau cu telefoanele—nu e regizat de Raimi, aşa cum crezusem, ci numai produs, pus laolaltă—cinci tineri merg la o cabană din codru ca să o ajute pe una dintre ei, soră a unuia din cei doi băieţi, să depăşească perioada de început a sevrajului.
Sub cabană, ei găsesc un adăpost unde sunt atârnate nenumărate cadavre de animale—şi unde se află o bucoavnă—mânjită cu sânge (al victimelor, presupunem)—o profeţie le anunţă ivirea pe pământ a răului, după o ploaie de sânge, şi condiţia ivirii triumfătoare a răului e moartea a cinci victime; le moare câinele, apoi fata în sevraj, încercând să fugă, cu maşina, are un coşmar—sau o experienţă inedită. Ea şi fratele ei sunt taraţi, copiii unei demente, poartă racile familiale—iar aceasta e trăsătura zolistă neintenţionată, fortuită.
Locatarii ajung să se automutileze, se împuşcă folosind pistolul cu cuie, etc.. Se derulează şi nişte flashback—uri: o reglare de conturi familială, o vrăjitoare.
Totul e foarte vag: se vorbeşte despre vrăjitorie, rău, etc..
Singurul moment de însufleţire, pentru mine, a survenit la vederea unei pagini a cărţii interzise: părea să amintească de thrillerul cu Pitt şi Spacey; altceva nu e menţionabil ca atare. Scenariul ‘Cărţii morţilor’ e inexistent, o încâlceală, superfluă, de scene haotice—care vrăjitorie, care jertfe animale, care familie din prologul filmului?
Una din fete se întremează, răsare soarele.