Socrate în ‘Republica’ şi religiile naturale care vestesc răsplăţi postume apelează la o pedagogie care motivează fără a demoraliza (aporia creştină)—e util ca fiinţa să creadă în compensări postume, întrucât aceasta o îndeamnă la virtuţi, într—un mod care nu devalorizează abrupt prezentul, organicul, ineditul existenţei. Miza rămâne prezentul; retribuirea postumă e un mit util, care stimulează exersarea liberă, conştientă şi focalizată a virtuţilor, nu spoliază prezentul de interes.
Creştinismul vehiculat spoliază existentul, degradează trăirea, descurajează, înveninează, epuizează; livrescul nu e un contraargument, ci un sofism, un recurs sofistic. Nu se poate argumenta împotriva remarcilor cu caracter general referitoare la realitatea creştinismului instituţional, cu pagini. Religia nu e niciodată livrescul. Religia nu e ceea ce spun cărţile, ceea ce propun, sugerează, schiţează, pretind, presupun scrierile teologilor. Religia instituţională, existentă, e normată de viaţă; resursa ei nu e livrescul, teoreticul, generalul enunţurilor abstracte, sau vagi.
Revenind la religiile păgâne care propuneau idealul răsplăţilor viitoare, şi la Socrate din ‘Republica’, strategia lor pedagogică face încât prezentul să nu devină o formalitate al cărei interes e extrinsec; creştinismul a adus pervertirea morale, imoralitatea drapată. Dacă e să îi ascultăm pe unii, nu e singura religie care să fi făcut aşa. Există şi alte religii ascetice care secătuiesc prezentul.
Iar religia nu e ceva livresc, aşa încât tendinţa dominantă a creştinismului empiric, realizat, e cea care contează, din punct de vedere practic. Religia înseamnă trăitul, empiricul şi viul, nu livrescul.