Iisus i—a acordat Sf. Petru întâietatea episcopatului nu fiindcă acesta îl trădase—cum vreo butadă teologică stupidă—ci fiindcă acesta îl urmase măcar o vreme, îi fusese credincios măcar un timp—spre deosebire de ceilalţi Apostoli, care dezertaseră toţi—şi chiar de ucenicul iubit, care nu risca, fiind în poziţia unui cunoscut al Arhiereului iudeu. Iisus răsplăteşte nu trădarea Sf. Petru—ci credinţa arătată, fie şi numai o vreme—dar singura rezistenţă pe care o remarcase la vreun ucenic faţă de presiunea vremii.
Când se deploră nevrednicia Sf. Petru, e omisă nevrednicia şi mai gravă a celorlalţi Apostoli—care nu făcuseră nici atât. Evangheliile nu vorbesc cu glasul Sf. Petru, ci adesea mustesc de invidia celorlalţi.
Iisus recompensează credinţa arătată, atâta câtă fusese, nu trădarea; alegerea urmează bunul simţ.
Alegerea lui Iisus e răstălmăcită în interpretările predicii curente.
Relieful acţiunilor Sf. Petru are ca termen de contrast, în Noul Testament, inacţiunea majorităţii celorlalţi Apostoli. Sf. Petru nu e dezavantajat de comparaţia cu colegii săi. Comparaţia nu îl diminuează. Sf. Petru rezultă avantajat, mai demn decât colegii lui.

Pe cruce, Iisus afirmă că Raiul e acela prezent, e tot afirmarea eshatonului realizat, a prezenţei lăuntrice a Împărăţiei; îi răspunde tâlharului pocăit că Împărăţia nu e ceva viitor, ceva ce va veni, ci prezentul, trăit aşa cum se cuvine, viaţa nouă e Împărăţia, aceasta nu e ceva ce se va întâmpla, ce va surveni, ci realizarea. Cunoaşterea Lui Iisus, credinţa în El, e Împărăţia.