Faptul că victoria binelui este întotdeauna relativă, întotdeauna fragmentară, parţială, ţine de esenţa a ceea ce numim bine, e definitoriu pentru ceva—ul numit bine (care suscită încuviinţarea), altceva decât coordonata metafizică supremă: o încuviinţare, spontană sau raţionată.
Resimţirea binelui e o formă de asentiment dată realului.