Relaţia inefabilă a trăitului (înţeles mai ales sub aspectul idiosincraziilor, al accidentalului, al cotidianului incongruent sau tern, al zaţului, al ‘restului’, al facticităţii, al zgurii, al lestului) cu gânditul cere un punct de vedere original şi o înţelegere psihologică justă—există, vreau să spun, un astfel de punct de vedere, de unde relaţia celor două, poate chiar îngemănarea, apare ca semnificativă, ca remarcabilă, sau măcar menţionabilă—un loc cognitiv, de unde cele două talere să poată fi sesizate în relaţia lor, o înţelegere inspirată.
Trăitul acela ingrat nu e nerecuperabil, are talerul său metafizic. Există un unghi din care se poate sesiza scânteierea lui ascunsă. Aceasta completează ipoteza anti—insularizării (campania împotriva ‘enclavelor’ sau intruziunilor sacrului, a artificializării, a religiosului deliberat, placat, a surplusului); sacrul şi religiosul nu sunt cotloane; ceea ce e insularizat e falsificat, contrafăcut, ceva împovărător.