Analiza budistă, monada şi karma

Teoriile budiste ale eului se întemeiază pe o confuzie (ceea ce e argumentat e caracterul sintetic al identităţii umane psihice, iar acesta nu poate pune în discuţie unitatea ei indiscutabilă) şi pe erori (îi sunt atribuite identităţii elemente senzoriale, etc., în acord cu o teorie empiristă a cunoaşterii şi a identităţii umane); budiştii arată că eul e un întreg analizabil, defalcabil, nemonolitic, dar postulatul simplităţii a subzistat, în Apus, când, unde şi dacă a subzistat, numai în pofida înţelegerii realiste a existenţei unor funcţii, elemente psihice, etc..
Budiştii argumentează despre eu, ca şi despre karma—nu există motive să postulăm unitatea întâiului, şi nici autorul personal şi conştient al celei de—a doua. Ceea ce contestă budiştii sunt postulatele—unitatea eului presupune un substrat unitar, acţiunea karmei demonstrează existenţa unei cauze, a unui agent conştient, etc.. Bineînţeles că eul există, vremelnic—dar nu ca unitate simplă, ca monadă, ca ‘principiu monadic’ al multiplicităţii vieţii psihice. Psihicul nu trimite la fiinţă, la unitatea unei fiinţe, ca monadă, ca substanţă simplă; ‘dincolo de funcţii’, şi de asamblarea lor temporară, de coordonarea lor—simţită—nu există nimic, psihicul nu e girat de o monadă. Aşadar, budismul argumentează mai puţin, şi altceva, decât pretind flecarii. Locvacitatea filozofică ratează caracteristica analizei budiste. Budiştii spun că ‘monada postulată’, entitatea psihică subzistentă, e o iluzie; ceea ce e şi teza ateismului popular. Eul există, vremelnic, chiar dacă trăsăturile definibile abstract ale acestui eu sunt discutabile. ‘Unitatea’ e una dintre aceste trăsături abstracte.
Eul psihic e unitar, chiar dacă unitatea lui e şi vremelnică, şi discontinuă, şi discutabilă (e ‘unitate în raport cu ceva’, ‘unitate după un criteriu’, fenomen de situare, grupare a indiciilor, întrebuinţare a unei grile logice: interpretând realitatea în raport cu ceva, etc.); eul uman nu e ‘unitar în mod absolut’, ci relativ la un criteriu.
Câteva postulate care au ajuns să treacă drept de la sine înţelese în reprezentarea occidentală depind de nişte false necesităţi logice, sau petiţii de principiu; agentul karmei, existenţa monadei umane, a substanţei simple individuale, abia ar trebui să fie argumentate, nu presupuse ca indiscutabile în virtutea principiilor logicii aristotelice. Existenţa karmei nu demonstrează existenţa unei cauze conştiente, care să lucreze prin karma; existenţa eului, a ceva—ului, a dinamicii, a fenomenului dinamic desemnabil ca eu, nu are, în virtutea principiului necontradicţiei, trăsăturile traduse, sau abreviate prin noţiunile abstracte care îi sunt atribuite, sau care sunt predicate.
Agentul conştient al karmei, existenţa monadei umane nu sunt necesităţi logice, şi negarea lor nu contravine principiului necontradicţiei.