Simmel spune că pionierii germani ai ştiinţelor sociale (unii, germano—evrei), din sc. XIX, i—au furnizat nu numai factologie, ci mai ales un mod de a gândi, de a înţelege şi defini umanul, i—au revelat dimensiunea socială a umanului, i—au deschis lumea socialului, inspirându—i teza aprioricului social, realitatea data ca ceva social. Iar gândirea lui sociologică e, bineînţeles, de inspiraţie pronunţat marxistă—ca şi a lui Weber.
‘Filozofia banilor’ e o capodoperă publicată când autorul avea 42 de ani; vine după alte trei vols. (la 32 şi 34 de ani), lucrări cărora Simmel ajunsese să le impute, retrospectiv, lipsa originalităţii, nu a corectitudinii, probităţii sau a justeţii. Nu erau lucrări greşite, ci neoriginale, anoste. Nu erau pe potriva a ceea ce simţea că îi e posibil. Nu—l reprezentau cum se cuvine.
Teza de doctorat a lui Simmel, de la 23 de ani, se numea ‘Esenţa materiei în monadologia …’, desemnându—l ca timpuriu specialist kantian.
Un tabel al activităţii lui profesorale pe zece ani arată că la Berlin a predat sociologie, logică şi teoria cunoaşterii, filozofia artei, istoria filozofiei (sc. XIX şi generală), etică, un curs de ‘introducere în filozofie, cu privire specială asupra filozofiei societăţii şi a istoriei’, şi filozofia culturii.
În artă, era un critic al esenţei, un autor al esenţialului, de o originalitate marcată, şi niciodată un epigon.
În modul salahorilor culturali americani, A. Bloom susţinea, în numele simplismului şi al reducţionismului, că ‘nu există cărţi de ştiinţe sociale care să poată fi numite clasice’, cu excepţia a doi … autori (nu cărţi!) (vrând să spună numai că doar aceştia îl interesează); ceea ce aminteşte de pamfletele lui Barzun, şi îi anulează nu numai pe Simmel şi Durkheim, dar şi pe Mauss, Marx, etc..
Enciclopediştii americani au ceva salahoresc şi imbecil, râvna neinspirată.
Pe Bloom l—am citat după un articol de S. Mestrovic.