Idealul estetic necondiţionat al unui scriitor, ‘ceea ce are în minte’, gândirea, la diferite nivele de abstracţiune (program, teză, sentiment, ideal, etc.) sau de explicitare, trebuie să fie nu interesant, ci util; trebuie să ducă la realitatea operei, la esteticul prezent. Altfel, e un element psihologic, şi ceva pur funcţional—şi accesor, secundar, funcţional, ghidează viaţa interioară. E mai puţin interesant ‘ce a vrut să facă’—deşi confruntarea cu rezultatul e semnificativă.