Nu aveam nimic de învăţat de la ei, sau de admirat la ei; oamenii ‘sociabili’ pe care i—am cunoscut nu erau decât jeguri ordinare—laşi, trădători, parşivi, etc., mustind de ură şi mărginire—‘societatea’ pe care o afirmă ei, socialitatea, nu e decât cârdăşie, gregaritate înveninată, priceperea parşivilor, iscusinţa tenebroasă—ce cloacă de patimi şi urâţenie e socialitatea aceasta strâmbă, hâdă, diformitatea comuniunii false, clădite pe nesimţire şi lipsă de imaginaţie. Urâţenia cârdăşiei care trece drept ‘societate’, nesimţirea care face posibilă lejeritatea—şi o explică.
O societate fără virtute e o cârdăşie. Acolo unde nu e cunoscută virtutea, socialul e cârdăşie.
Cauzalitatea şi coerenţa; în lipsa cauzei, efectul nu are cum surveni.
Cârdăşia nu e un bun dascăl de virtute, iar dascălul lor nu e sociabilitatea autentică—ci cârdăşia, gregaritatea, etc., formele degradante şi infraumane ale socialului.