Relaţiile tânãrului Brando cu oamenii de cinema par sã fi fost bune numai în câteva cazuri—Malden, Clift—regula fiind, însã, ostilitatea faţã de colegi—Sinatra, Ford, Magnani, Loren, probabil şi Palance—şi regizori—Chaplin, Kubrick. Lucrurile s—au schimbat, întrucâtva, în anii ’70, cãtre 50 de ani, faţã de generaţia mai tânãrã—Duvall, Caan, Nicholson, Pacino, De Niro—ca sã nu mai vorbim de Depp, în anii ’90.
Dean, Newman sunt cazuri de amabilitate condescendentã.

Cele mai interesante lucruri despre filmele cu Brando le—am auzit la Hopkins, nu la falanga legatarilor sãi americani (Pacino, Nicholson, De Niro, Rourke, Depp). Unii din tinerii actori americani din anii ’80 s—au referit mai degrabã la actori dinaintea lui Brando—Willis, Gere, Costner, etc., nu s—au revendicat, din câte ştiu, de la el. Hackman e un actor despre ale cãrui gusturi în aceastã privinţã nu ştiu nimic.

Brando, De Niro, Coppola. Rourke, Nicholson, Coppola.