Brunner are, cu toatã etica lui creaţionalã, o definiţie inacceptabilã a omului—ca şi creaturã dualã, sau mixtã—‘fiinţã sexualã şi persoanã’—‘personalitate inseratã într—o naturã sexualã’—ceea ce e dualist, deconcertant—şi mai puţin decât ne aşteptam de la acest mare teolog. Pentru el, sexualitatea îi e extrinsecã persoanei, îi e numai anexatã. (Remarcile lui sunt din ‘Dreptatea şi ordinea socialã’.)
Acesta e dualismul brunnerian, enunţat de etician în legãturã cu funcţia justiţiei—ca virtute—în familie. Nu aratã ca ceva de trecut cu vederea. Formulãrile nu par întâmplãtoare.
Probabil cã eroarea provine din aceea cã elveţianul reduce sexualitatea la funcţia biologicã.