M—am lipsit, o vreme, de artã—chiar şi de artã, fiindcã alternez, în lecturile mele, arta şi divertismentul. Se mai întâmplã şi ca acestea sã coincidã, nu e cazul cu ‘Rãzbunare la Paris’.
Prima treime a romanului lui Berry e şi cea mai bunã, înainte ca neverosimilul şi inadvertenţele sã decredibilizeze o intrigã în esenţã foarte simplã—cu toatã aglomerarea iniţialã de piste. O societate ocultã de afacerişti îşi ghideazã acţiunile, nefaste, dupã înţelepciunea politicã a unor papirusuri egiptene.
Oracolul o învaţã pe Eliza, creierul acestei societãţi ultrasecrete, cã evreul danez îi va fi ‘ca un scut’. Iar Eliza îl detestã pe Napoleon fiindcã … acesta era paradoxal—sau incoerent.

Acţiunea e interesantã, personajele—anoste, inclusiv Malone, ceea ce nu se cuvenea.

Existã, în ‘Rãzbunare la Paris’, toate trei subiectele westernului revizionist, dezabuzat—unii vor o comoarã, alţii—bani, un altul—rãzbunare. Afaceriştilor grupaţi drept club parizian (iar dintre ei, conteazã doi—Eliza şi lordul) li se adaugã un evreu care cautã rãzbunare, doi agenţi secreţi americani (unul hârşit, experimentat—titularul secvenţei de romane a lui Steve Berry, celãlalt—un orfan tenace), plus fosta şefã a unuia dintre ei, un ucigaş terifiant, o conspiraţionistã întreprinzãtoare, o concubinã eruditã.
Interesul provine din cãutarea comorii lui Napoleon, rezultatul brigandajului imperial, şi din manevrele intenţionate de Eliza, în care au un rol şi papirusurile copte de care ea face atâta caz.
Un thriller nu are neapãrat de ales între a fi credibil, mãcar în linii mari plauzibil—fie şi exclusiv în termenii proprii, ai coerenţei narative, ai logicii inerente, intrinseci, şi a fi interesant.

Apreciez secvenţele de confruntare fizicã—Steve Berry oferã câteva—aceea de la muzeul parizian,
Nu o datã ne e descris ce înfulecã, sau se pregãtesc sã înfulece, personajele—însã pare sã fie vorba de meniuri copiate, clişee culinare, nu realitatea prânzurilor.
Intenţia alegerii locaţiilor pariziene pare cinematograficã—Domul, Turnul, Luvrul—însã banalitatea utilizãrii, a situãrii acţiunii în acest cadru ofertant e covârşitoare. Vreau sã spun cã nu cadrul e banalizat, ci utilizarea, întrebuinţarea gãsitã de romancier e covârşitor de banalã.

GREŞELILE LUI STEVE BERRY, ĨN ‘RĂZBUNARE LA PARIS’. Existã inadvertenţe majore, lãfãite, de naturã sã dezamãgeascã—de ce lordul ar ignora cã—l are dinainte pe tatãl victimei lui? Cum de lordul ar ignora cã mahãrul danez e tatãl celui a cãrui lichidare o provocase? Cum n—ar bãnui ce intenţii are danezul, ce vrea? E neverosimil.
Deasemeni, galeriile Domului Invalizilor sunt vraişte—sub pretextul cã—n sãlile deschise au rãmas numai exponate de duzinã—ca, apoi, sã fie enumerate piese muzeale care—ar face o avere. Un interes major al naraţiunii putea sã fi provenit din ingeniozitatea modului în care atât americanul—ca un Simon Templar postmodern—cât şi lordul şi ciracii sãi, se fofilau în galeria cu pricina.
Dar Malone intrã apãsând clanţa—iar lordul, împingând uşa baricadatã de mai rapidul american. E mai puţin decât ne aşteptam—şi, din nou, dezamãgitor.
Telefoanele şi armele de foc sunt singurele tehnologii puse în joc—ceea ce e cam puţin pentru un thriller din sc. XXI, ale cãrui personaje sunt agenţi secreţi americani şi afacerişti mehenghi. Se simte un vânt de ignorare voioasã a gadgeturilor şi a tehnologiilor din recuzita genului.
Cineva definea thrillerurile drept cãrţi de aventuri cu sentimentul vieţii fizice, naraţiuni în care acţiunea, suspansul, dinamismul sunt scânteieri ale existenţei fizice, percepute în intensitatea ei. Şi la acest capitol, ‘Rãzbunare la Paris’ lasã de dorit.
Şi atunci, care e cuantumul de originalitate al lui Steve Berry, chiar în parametrii, modeşti, cu largheţea necesarã, ai literaturii de gen? Berry pare mulţumit sã repete reţeta, la nivelul elementar. Nu—l suspectam de originalitate neînduplecatã, neconcesivã, însã ‘Rãzbunare la Paris’ e reţeta, fãrã nicio inventivitate sau imagine nouã.
Supremaţia lui Cussler şi Child—pentru a nu mai vorbi şi de autorii de tehnothrilleruri—rãmâne nedisputatã.

În alt plan, al verosimilului estetic, Eliza, în loc sã fie înfãţişatã ca o psihopatã flamboaiantã—din neamul lui Luthor, al Joker—ului şi Pinguinului, ca sã rãmânem în termenii culturii populare americane postbelice, altfel ar trebui sã o evocãm pe prestigioasa Fausta, sau pe precursoarea ei din ‘Cei trei muschetari’, însã Fausta pare termenul de comparaţie cel mai propriu—trece, în ochii autorului, drept un strateg machiavelic, de tipul conspiratorilor bolşevici; însã biata femeie credea cã rãzboiul continuã sã existe datoritã … realizãrilor tehnologice pe care le antreneazã, dupã cum peroreazã ea în cap. 40. Şi astfel, în locul cuvenitei psihopate luciferice, febrile, indiscutabil interesante, avem o cretinã care debiteazã enormitãţi groase, cu aerul de a revoluţiona politologia postmodernã. Tiradele ei penibile se lãbãrţeazã, cu preţul abrevierii scenelor de acţiune, care ar fi putut interesa.
Eliza îşi asigurã interlocutorul cã societatea romanã, bazatã pe pace, a prosperat vreme de veacuri mulţumitã jocurilor din Colosseum—rãzboaiele lipsindu—i, din pãcate, Romei. Cu astfel de toroape la limita handicapului mintal sever, Eliza decade, de la o psihopatã energicã, la o limbutã jalnicã, semioligofrenã.
Steve Berry pare decis, nu se ştie de ce, sã îşi decredibilizeze, sã îşi descalifice personajul.
Tot ceea ce spune Eliza e de naturã sã o discrediteze. Între ticãloşia flamboaiantã şi aceea lucidã, Eliza ajunge o caricaturã a celei de—a doua opţiuni—o Faustã scãlâmbã.

Lordul are o curvã savantã, însã dialogul lor e de telenovelã proastã—romancierul n—are ureche pentru aşa ceva.

Citiţi împreunã cu mine papirusurile copte ale Elizei—ele glãsuiesc despre ‘gândirea liberã’, ‘aspecte pozitive’, ‘societate’, ‘responsabilitate socialã’, ‘instituţie centralã’, ‘canalizarea agresivitãţii colective’, ‘surogate realiste’, etc..