Speciile biologice ale cãror indivizi nu cunosc şi întâmplãri prielnice, evenimente salutare, nu mai puţin întâmplãtoare, decad şi chiar dispar—sau subzistã în condiţii neinvidiabile. E o normã ecologicã. ‘Binele’ survenit face deja parte din condiţiile succesului unei populaţii. Ideea cã binele vieţii noastre trebuie sã aibã un autor, personificarea. Nevoia irepresibilã, superstiţioasã, iraţionalã, de a—l atribui unei intenţii conştiente. Nu e doar o formã de fatalism, culpabil, ci şi dovada faptului cã dãm conotaţii peiorative întâmplãrii şi nu înţelegem natura viabilitãţii deja testate a speciei cãreia îi aparţinem.
Mai e şi nevoia de a conferi o unitate, inexistentã, iluzorie, empiricului ca atare—nevoie mai mult instinctivã, visceralã, decât intelectualã—de domeniul cogniţiei prime.
Aşadar, existã o nevoie a fiinţei de a îi atribui cuiva binele existenţei şi unitatea realului, de a vedea în unul rezultatul deciziei altcuiva, iar în a doua, ceva existent.

Valabilitatea în planul abstracţiilor istorice, al supraindividualului, al ‘cojii’—‘neamul’, ‘Biserica’, ‘epoca’, etc.—inexistentul pur.

‘Înţelepciunea’ lor practicã nu e deloc diferitã de a veacului—sunt, numai, mai prudenţi—şi asta, în interes propriu.