Caricaturalul abrupt al existenţei—existenţa nu trebuie caricaturizatã, ea având deja trãsãturile respective—tot ceea ce e deplasat, ridicol, etc.. Privit îndeaproape, orice om îşi dã în vileag derizoriul, iar respectabilitatea ascunde lucruri urâte. Bineînţeles, nu totul e doar caricatural.
Mulţi dintre cei despre care se spune cã sunt satirici sunt numai realişti, obiectivi.
Nu e nevoie sã caricaturizezi viaţa, ci numai sã o observi. Realitatea umanã e foarte adesea calpã, rãul din oameni fiind umanul falsificat.
Fondul celor interesaţi în acreditarea verbalã a unei aparenţe de respectabilitate, a unei faţade de demnitate—aluatul ipocriţilor—e foarte necurat.

Reprezentarea realitãţii sociale nu trebuie încãrcatã cu bagatelizãri inutile, cu supralicitãri şi suplimentãri; e deajuns sã iei lucrurile drept ceea ce sunt, ‘aşa cum sunt’—strâmbe, diforme, caricaturale, scãlâmbe.
Indignarea provenitã din rãul fãcut de alţii nu trebuie sã intoxice. Veninul durerii resimţite nu trebuie sã înceţoşeze. Abia asta ar face jocul agresorilor. Indignarea vehementã a ultragiatului e ea însãşi deplasatã—naivã, toxicã, etc..
Furia vindicativã coboarã la nivelul agresorilor. Existã un al treilea rãspuns—înţelegerea ecuaţiilor, procedarea în consecinţã, emanciparea de jugul iluziilor. O activitate umanã, acţiunea umanã sunt încã posibile.
Atâta din realitate e necrozatã—ţesut moral necrotic, descalificat. Însã asta nu epuizeazã domeniul umanului. În primul rând, nu pe acela al umanului propriu.
Moralismul e una din capcanele indignãrii.