Atât Brando însuşi, cât şi presa, subliniau calitatea literarã a ‘Ceainãriei …’, şi vorbeau despre ‘magia piesei’, ‘farmecul delicat al versiunii pentru scenã’; ecranizarea piesei a dezamãgit, n—a convins.
Nu ar fi singurul caz. Existã şi piese dezavantajate de interpretare; literar, ‘Un tramvai …’ convinge mult mai bine când e cititã, iar interpretãrile o torpileazã. Cititã, ‘Un tramvai …’ mi s—a pãrut mult mai convingãtoare decât ecranizãrile (cu Brando sau A. Baldwin), deşi aveam obiceiul sã citez, ca pe o scenã de mare efect, ‘Flores …’.

Brando a fãcut puţine comedii în anii ’50—’60—probabil cã, în general, mai puţine decât Newman—însã mai multe decât Clift (şi nu numai comedii, ci şi westernuri). Animozitãţile dintre Brando şi colegii sãi (Loren, Magnani, G. Ford, Sinatra [1]) le anticipeazã pe ale lui Rourke.
Sinatra a jucat atât cu Clift, cât şi cu Brando.
Nu ştiu dacã muzicalul ‘Guys and Dolls’ conteazã ca screwball.
Atâtea din filmele cu Brando erau ecranizãri—de piese, romane—e valabil chiar pentru ‘Naşul’, ‘Superman’, ca sã nu mai vorbim de ‘Sayonara’, ‘Aşi!’, ‘Leii …’, etc..


NOTE:

[1] Coppola şi W. Allen au situãri diferite faţã de tandemul Brando—Sinatra.