Eisenstein aparţine unei familii artistice mai puţin iubite, chiar mai rãu famate: aceea a cinemaului politic (şi politizat)—în înţelesul strict de cinema militant şi propagandistic, ca şi Gillo Pontecorvo—în condiţii politice diferite (deosebirea fiind aceea dintre Gladkov, şi Sartre sau Aragon) —e un cinema de convingeri (= teze) politice, ‘vinovat de tezism’, ‘care pãcãtuieşte prin tezism’, un cinema tezist; lui Borges îi plãceau Sternberg, Lubitsch, westernurile, câţiva actori, şi îi displãceau Eisenstein, Chaplin.

(Critica de cinema a lui Borges nu e imparţialã, ci aceea a unui narator—care se întâmplã sã fie nu regizor, ci prozator. Borges evalueazã cinemaul din perspectiva povestirilor pe care—şi dorea sã le scrie, nu cautã sã înţeleagã alte stiluri în propriii lor termeni, ci sancţioneazã incongruenţa.)

Tezismul e un pãcat artistic; e şi un pãcat pur şi simplu, un pãcat în termeni umani, morali. Militantismul dezamãgeşte, fiindcã nu e în slujba unei idei, ci a unei organizaţii politice. Autorul ajunge sã lupte nu pentru o idee—ci pentru un partid, care înseamnã interese de grup. Partidul nu e ideea, ci încercarea de confiscare, de monopolizare a ei; de ex., bolşevicii—şi, înaintea lor, marxiştii—au încercat sã monopolizeze stângismul. Azi, un site de socializare echivaleazã, printr—o emblemã, socialismul cu … leninismul.
Iar socialismul nu înseamnã—şi n—a însemnat—automat leninism.