În creştinism, frumuseţea, bucuria nu sunt categorii religioase ultime, ca în taoism. Dacã sunt menţionate, ele sunt subordonate. Creştinismul din Evanghelii înfãţişeazã o laturã, nu un sistem complet al vieţii, un singur domeniu al valorii şi, în acest sens, putem spune cã Iisus era un învãţãtor specializat. Dacã aceastã unicã laturã e datã ca întreg—în fond, îi e substituitã întregului—avem de—a face cu moralismul, cu moralismul reducţionist (ceea ce e o tautologie). Învãţãtura vorbitã a Lui Iisus e tributarã mediului respectiv. Ea se înfãţişeazã ca un moralism soteriologic; dacã e un sistem, atunci e unul reducţionist—provenit din unilateralizare şi exagerare, deasemeni din abstractizare.
În acest sens s—a putut spune cã învãţãtura Lui Iisus înfãţişeazã trãsãturi accidentale; filozofic, e uşor de înţeles cã totalitatea, absolutul sunt nesusceptibile de o formulare verbalã directã—au nevoie de un cod, de un limbaj—iar acestea presupun instaurarea relativului, a accidentalului. Verbalul nu e o realitate ultimã.