Ross e descumpãnit de faptul cã iluministului Kant îi displãceau obiceiurile muzicale ale acelora care cântau imnuri. A vorbi despre anhedonismul celui a cãrui esteticã a convins atâtea temperamente artistice—de la Goethe, la Raicu—şi a surprins prin profunzimea ei, şi a cãrui viaţã socialã fusese dintre cele mai vioaie şi însufleţite, e o nedreptate consternantã; poate cã Ross citeşte altã carte decât aceea publicatã la noi sub acest titlu. Ross e nedrept cu meritul celei de—a treia critici kantiene, pe care, de la Goethe la Raicu, se întâmplã ca cititorii sã o prefere primelor douã; nu e un supliment neglijabil, bagatelizabil—ceea ce pare sã facã Ross. Kant are dreptate cã muzica trebuie experimentatã direct—ca reminiscenţã, devine, într—adevãr, lästig—observaţia lui Kant e foarte precisã. De muzicã nu te bucuri în amintire. Amintirea ei nu produce plãcere (amintirea bucuriei date de muzicã e altceva).
Nu te poţi bucura de muzicã, amintindu—ţi—o; însã se poate ca la mijloc sã fie şi altceva, o deosebire constituţionalã, ca absenţa unui simţ intern—care ne lipseşte celor ca mine şi Kant, încât nu putem reproduce mintal muzica, în mod convingãtor—însã pe care Ross îl are.
Artist al socializãrii în tinereţea lui şi la maturitate, Kant nu putea da conotaţii cu adevãrat peiorative ludicului—jocuri, muzica, glumele; chiar Ross înregistreazã detaliul istoric adesea omis cã I. Kant fusese om de lume.