O revendicare, cu adevãrat raţionalã, a sapienţialitãţii creştine a fost propusã chiar în zilele noastre, de cãtre Wright. În dimensiunea istoricã, Wright circumscrie poziţia Lui Iisus, mai întâi arãtând ce nu a ales Iisus—nici militantismul curent, nici detaşarea ca survolare ironicã a prezentului—în sensul cã existã ceva mai bun decât detaşarea, decât superioritatea ironicã (sau ‘dispreţuirea lumii’, în versiunea reţetei medievale)—schimbarea, transformarea, prefacerea.
Demersul se formuleazã ca reinterpretare, şi criticã, a reprezentãrilor stereotipe despre natura mântuirii, şi drept corectare a rãstãlmãcirilor, poncifelor, etc., pentru restaurarea semnificaţiei evreieşti originale a cuvintelor Lui Iisus, şi care nu însemnau, la început, ceea ce s—a spus şi s—a crezut apoi cã ar însemna. Wright face asta examinând trei categorii intuitive ale perspectivei neotestamentare—spaţiul, timpul, materia—categorii sau dimensiuni cãrora le corespund trei erori populare, trei aşa—numite modalitãţi improprii, inadecvate—a cãror popularitate, adicã rãspândire, curs, nu trebuie sã descumpãneascã. În accepţia lui Wright, materia e sinonimã cu realitatea şi cu lumea fizicã. Iar materia nu numai manifestã, ci şi conţine—e vasul slavei.
(Wright postuleazã o unitate şi uniformitate de înţelegere, la evreii sãi, pe care le gãsesc mai degrabã ideale, abstracte. Iar dacã propunerea lui filozoficã e revenirea la o mentalitate preştiinţificã, magicã, anti—humeanã, atunci nu îl pot urma. Legile naturii pot fi imperfect formulate—însã sunt explicãri satisfãcãtoare ale mersului lumii. În ceea ce priveşte ‘transformarea lumii’, e grãitor cã Wright subliniazã tocmai minunile lãsate deoparte de Tresmontant—pescuitul, învierile, înmulţirea mâncãrii, oprirea furtunii, mersul pe apã).

Iar Wright menţioneazã cã lumea, aşa cum o ştim, e tot aceea prozaicã, finitã, pe care şi—o reprezintã epicureii. Hume polemiza tocmai cu miraculosul ‘intervenţiilor’, cu credulitatea. Dimensiunea istoricã şi empiricã a semnelor e escamotatã. Wright eludeazã chestiunea istoricitãţii semnelor. Pare echivoc, şi propune semnele ca promo al Împãrãţiei, ca teaser, ca pregustare vremelnicã. Nimic de naturã sã punã în cauzã ipoteza deiştilor, deismul.
Retorica lui Wright rateazã un adevãr filozofic important—nişte minuni întâmplate cândva nu înseamnã ceea ce pretinde el cã înseamnã, devreme ce au încetat, nu mai survin. Au fost numai un avanpost? Aşa se face cã Wright ajunge sã spunã cã Iisus e Împãrãţia anunţatã, pregustarea ei—nu Împãrãţia instauratã, aşa cum începuse prin a afirma. E cumva deconcertant—şi cam incoerent. Dar un rãspuns ar fi cã Iisus e numai întâiul pas—cã Împãrãţia vine treptat, ca în creşterea plantelor—a muştarului. Crescuse pânã la Iisus—creşte şi de la El.
Sabatul, explicã Wright, a devenit inutil la împlinirea vremurilor. Iisus e Templul şi Sabatul. Iisus Se indentificã, la Luca 13, drept un prooroc.

Iisus, purcede Wright, nu a venit ca sã ne înveţe cum sã ajungem în Rai. Instaurarea Împãrãţiei nu a devenit, încã—spune Wright, realitate. Va deveni, odatã cu desãvârşirea lucrãrii Lui Iisus. Wright vizeazã, aşa cum am arãtat, ‘semnificaţiile evreieşti originale ale cuvintelor Lui Iisus’, lexicul teologic evreiesc. Regatul e, ca acelea revoluţionare, ‘inaugurat şi de instaurat’.
Evangheliile nu sunt demonstraţii ale dumnezeirii Lui Iisus, nu acesta e scopul lor. Wright e îndreptãţit sã deplore tendinţa cãtre o lecturã pedagogizantã—Iisus ‘face lucruri ca sã fie vãzut, şi sã ne înveţe ceva’, ele nu aparţin unei dinamici existenţiale interioare, ci sunt doar un mod de a ne educa pe noi, de a ne arãta, prin exemplu, ceea ce trebuie fãcut—de ex., postul Lui Iisus, rugãciunile Lui, etc.: ‘fiind Dumnezeu, …’—dar provocarea e aducerea Împãrãţiei pe pãmânt, în lume, nu ‘mersul la Rai’.
Pentru evrei, Raiul şi pãmântul se suprapun şi se întrepãtrund.

Undeva, biblistul Wright subliniazã paradoxul metafizicii evreieşti—în care Dumnezeu e liber, dar nu indiferent faţã de Creaţia Sa—El creazã liber, însã nu indiferent—şi nu cu detaşarea, cu indiferenţa principialã, maşinalã, profesionalã, a ceasornicarului deiştilor.
În acest fel, Wright cautã sã—nscrie cristologia în teologia Creaţiei, mai degrabã decât în aceea a ‘eliberãrii din temniţã’. Azurul e acela al creatului. Wright remarcã şi el aceastã metafizicã a creaţiei progressive, a Creaţiei dinamice, în curs de a se desãvârşi—condiţie simbolizatã prin odihna sabaticã—celebrarea Sabatului anticipeazã desãvârşirea viitoare. Sabatul e echivalentul temporal al Templului—e ‘timpul întâlnirii’.
Tema pascalã a Ieşirii e conexã temei jubileului. Metafizica evreiascã autenticã e una dinamicã, nu a pirotelii senile sugerate de stereotipurile reprezentãrilor despre odãi insalubre populate de degeneraţi ipocriţi.