Funcţia reprezentãrii plastice. Psihologia artei
Se întâmplã sã vezi un film de groazã, şi sã îţi spui—‘e ca—n viaţã!’. (Scriind acestea, am în minte mai ales un film al lui Avati.) Ceea ce dã faţã, chip, fizionomie, precizie—în artã, trecem de la ceea ce e trãit în mod vag, imperfect ca reprezentare, stângaci, confuz, difuz; înţeleasã aşa, arta e mai mult purificare de frici, despovãrare de trauma greu formulabilã, de şocul reprezentat în mod vag, inadecvat. Enunţatã—şi, mai ales, teoretizatã, psihologizarea trãirii estetice—la antipodul elevaţiei aristoteliciene, formulatã pompos, grandilocvent—explicã satisfãcãtor empiricul. Arta învioreazã, fiindcã ajunge sã formuleze, sã precizeze plastic, ceea ce fusese vag şi estompat ca reprezentare. Vorbim, aşadar, de reprezentãri, de pura forţã a reprezentãrii—nu de explicãri sau exortaţii.
Arta poate sã ajute prin reprezentare—dând chip; e ceva pur plastic, şi aratã rolul imaginii, al reprezentãrii, al figurãrii.
Ai întâlnit rãutatea în viaţã, ai cunoscut—o, te—ai confruntat cu ea—cruzimea, ticãloşia, ferocitatea—iar o reprezentare fantasticã, însã obiectivã în sensul artei, oferã o cheie afectivã, o cheie a trãirii, o precizare plasticã a ceea ce fusese suferit.
Enunţate, interpretãrile ‘psihologizante’ ale violenţei cinematografice par şi abuzive, şi neinspirate, sãrace, reducţionist—pozitiviste: într—un cuvânt, dezamãgesc—fac din imaginaţia goticã o şaradã, o ‘reprezentare cu cheie’—o transpunere, adicã o parabolã. Filmele de groazã pot fi parabole despre violenţa, rãul, etc., mundane. Asta descurajeazã şi descumpãneşte trãirea naivã a basmului—dar nu ia nimic din forţa imaginii, din purificarea de ordin afectiv.
EXCURS DESPRE ‘JEKYLL’. În registru literar, s—a înregistrat ‹controversa despre ‘Jekyll’›--cu unii susţinând cã semnificaţia basmului e plastica lui—artisticitatea ca atare, iscusinţa narativã—şi cu alţii crezând cã ‘Jekyll’ e o parabolã (de ex., Nabokov şi Chesterton); ne putem referi şi la naraţiunile futuriste ale lui Wells, a cãrui intenţie filozoficã şi didacticã e expresã, neambiguã. Cu alte cuvinte, unii ar sugera cã, şi dacã Stevenson a avut nişte intenţii filozofice cu microromanul sãu, acestea sunt neimportante, neglijabile; iar alţii ar spune cã şi dacã scoţianul şi—ar fi închipuit cã scrie numai un basm gotic, fãrã sã fi ‘vrut sã spunã ceva’ (de ordin etic), semnificaţia obiectivã e, totuşi, subliniatã.
Discutarea mesajului parabolei pare un reducţionism şi un nãrav parohial—însã investirea naivã, credulã, nu e mai puţin astfel, şi se cuvine sã ne întrebãm dacã amoralismul perspectivei ‘pur estetice’ nu e el însuşi o prejudecatã ce meritã pusã în discuţie. Adecvarea formei la mesajul parabolei e o laturã; iar alegerea acestei modalitãţi de formulare a unei reflecţii—ca apolog—sugereazã o epistemologie originalã, în sensul cã e distinctã, şi imunã la tezism, strãinã de rutina tezismului. Existã un mesaj al parabolei—însã nu poate fi spus altfel decât a fãcut—o autorul—nu e o tezã ilustratã, ci un mod distinct de a gândi, iar imaginea literarã nu e un veşmânt, o mascã, ci o unealtã.
Existã un rãspuns psihologic, afectiv, al spectatorului, faţã de reprezentãri artistice pe care le resimte ca formulând semnificativ experienţe, realitãţi, trãiri din domeniul existenţei lui cotidiene. Satisfacţia adusã de artã, satisfacţia resimţitã—prin întâlnirea formulãrii fricilor şi traumelor—denotã o carenţã anterioarã, un deficit al reprezentãrii imediate, emoţionale. Suntem nu în cuprinsul concluziilor despre existenţã, al ideilor şi, ca sã spunem aşa, al ecuaţiilor conştiente—ci în acela al afectivitãţii bazale cotidiene, cu vicisitudinile ei variate.
Chipuri ale rãului—fizionomii ale ticãloşiei—am dat exemplul cinematografului de groazã, însã exemple similare pot fi gãsite în artele plastice, în literaturã—oriunde terifiantul şi—a gãsit chip. În artã, reprezentarea—a rãului, în cazul discutat—e resimţitã ca întregitã, completatã, şi ca situatã în ecuaţia corespunzãtoare, relevantã—acest tip de relevanţã imediatã solicitând un rãspuns afectiv de natura celui circumscris—uşurarea şi satisfacţia, sentimentul ‘unei aceleiaşi lungimi de undã’, şi al funcţionãrii unei imagini de artã la niveluri poate insondabile ale afectivitãţii şi fiinţei noastre. Reprezentarea adecvatã e o sursã de satisfacţie moralã, de bine fiinţial, prin precizarea adusã—trãitã ca întregire, ca plus cognitiv la nivel emoţional, al cogniţiei specifice emoţionale.
Existã, aşadar, o nevoie psihologicã adâncã de conturare a trãirii şi de ieşire din indistinct. Trauma produsã de rãul trãit capãtã contururi. Nu devine, prin aceasta, (mai) ‘inteligibilã’—ci precizatã plastic—e scoasã din vagul reprezentãrii nelãmurite, poate reprimate, parţial ori intermitent.
În felul acesta, reprezentarea trece un prag. Fusese vagã şi indistinctã—înceteazã, în parte mãcar, de a mai fi astfel—ceea ce dã supleţe minţii, chiar fãrã sã aducã o aprofundare intelectualã a traumei.
Cei înclinaţi sã vadã, sã identifice, sã recunoascã rãul cotidian travestit—şi travestit pentru un plus de eficienţã plasticã—accentuat, subliniat, nu diluat prin aceastã travestire—în imaginile artei, enunţat într—un mod care e satisfãcãtor pentru minte în mod profund—şi nu toate sunt aşa—vorbesc despre o experienţã care trebuie mai întâi trãitã, pentru a îi fi apreciate utilitatea şi semnificaţia. Ceea ce Aristotel, în parametrii teoriei lui estetice—foarte diferitã—spunea, şi ceea ce modernii trebuie sã adauge, pentru a—şi completa observaţia, e cã acest declic neaşteptat e folositor. Observaţiei cã figurarea rãului, a traumei produse, acţioneazã aşa, trebuie sã îi fie adãugatã aceea, la fel de preţioasã, cã semnificaţia pentru viaţa mentalã e una pozitivã. Mintea e dezmorţitã astfel, ca distanţatã de sursa traumei, ca redresatã.
Inclusiv în registrul psihologic, aceasta, purificarea de unele urmãri ale traumelor, e numai una dintre funcţiile artei—şi aici nu am vorbit decât numai despre forţa emancipatoare a imaginilor întâlnite în cinematograful şi în literatura de gen.
Reprezentarea de artã a terifiantului rãspunde unei nevoi psihice, şi aduce o satisfacţie de ordin psihic—ceva, în psihism, aspira cãtre aceastã precizare, sau una similarã. Imaginea corespunde, prin ceva anume, prin trãsãturi ale ei, aspiraţiei, nevoii psihicului de a ajunge la o rezumare satisfãcãtoare a unei/ unor experienţe.
Interpretarea psihologizantã e neabuzivã, cãci explicã ceva din efectul direct avut de unele imagini de artã—ca descãtuşarea unei percepţii care fusese totuşi încã difuzã şi care acum e adusã, astfel, la un nou grad de concludenţã. Psihologicul, în analizã, nu ‘trãdeazã’ esteticul, ci i se adaugã.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu