Probabil cã stângiştii europeni timpurii şi adversarii lor, conservatorii, reacţionarii, nu vorbeau despre aceiaşi evrei—ci despre grupuri evreieşti distincte, neamalgamabile; aşa încât, în termenii istorici propuşi cu abilitate tendenţioasã de Johnson, în ’87, atât cei ca Voltaire, cât şi tradiţionaliştii indignaţi, aveau dreptate—referitor la grupuri evreieşti distincte—existau evrei reacţionari, şi evrei subversivi. În discuţia politicã, sau general—filozoficã, postbelicã, existau Althusser şi Aron—Goldmann şi Popper (care, dacã nu mã—nşel, era şi el evreu …)—Adorno şi Lévinas.
Ceea ce, într—adevãr, poate fi inferat e cã nicio trãsãturã subsumantã, niciun rol unic, nu îi poate fi atribuit evreimii în ansamblu. În sc. XX, au ilustrat şi conservatorismul, şi liberalismul, şi bolşevismul. Au fost şi avocaţi, dar şi procurori ai marxismului. Unii l—au apãrat—iar alţii l—au atacat. Au fost prezenţi la ambele capete. Iar Sartre, Shaw, Wells şi alte lichele nici nu erau evrei.