Cu Jaroslav Seifert

Cu Jaroslav Seifert





‘Toate frumuseţile lumii’ grupeazã câteva amintiri, cu alurã ocazionalã, ale cehului Seifert, scrise cu ironie, graţie desuetã, pe un ton lejer, câteodatã uşor ipocrit, şi cu timbrul unei sentimentalitãţi afectate—carte de povestiri amabile, neremarcabilã, sugerând speranţa cã autorul a scris şi lucruri mai bune, însã voi avea ocazia sã menţionez inefabilul insidios al întregului, ca şi sentimentul viu al anumitor pagini, care rãscumpãrã ansamblul, şi—l justificã artistic, pe mãsurã ce autorul trece de la graţia convenitã, la lucruri deconcertante, izbitoare sau de fantazie; de la asemenea depãrtare, protagonistul tânãr tinde sã capete trãsãturi generice, de grup, ca exponent al unui ‘noi’ generaţional, colectiv. Cu toate cã tradus de mâna lui Grosu, slavist renumit, volumul are tautologii (‘se sãrutau cu o pasiune pãtimaşã’, observã Seifert la cei doi tineri din scena escaladãrii zidului cimitirului evreiesc, într—o amintire despre topografie, erotism, religie şi harponierul Land), neglijenţe şi improprietãţi, absurditãţi şi chiar lecţiuni dadaiste. Alteori, traducerea e atât de îngãlatã, încât sensul enunţurilor poate sã fie cel mult presupus.
Pare mai degrabã bruionul, ezitant, al unei traduceri—ceva ca o primã mânã. Câteodatã, neglijenţa e dizgraţioasã, frazele sunt tãiate, etc.; de ex., probabil cã, în reminiscenţa Loretei (‘juna copilã’), întrebarea suna: ‘Încotro te grãbeşti […] de te pregãteşti atât de mult?’. Într—un cuvânt, traducerea e foarte proastã.
Cu Seifert, Grosu a recurs la cârpãcealã execrabilã.

Jaroslav Seifert nu e un descriptiv, plastica lui nu e directã, iar memorialistica aceasta e mai ales despre sentimentul unei epoci sau al unor momente. Cele mai multe amintiri sunt de nivelul gazetãriei provinciale. Ca interes istoric, obiectiv—documentar, sunt mai ales banalitãţi, nimic ce ar putea sã îl intereseze pe istoricul lumii literare cehe.
Unele paragrafe ale lui Seifert par nişte eseuri concise; amintirile acestea sunt, practic, articole, scrieri ocazionale ziaristice. Natura întregului, discontinuã, mozaicalã, cere nu suflu, ci vioiciune de moment. Nu sunt ‘memorii secrete’, ci gazetãrie amabilã, scrieri ocazionale. Atitudinea generalã e una clasicizantã, a convenţionalului semnificativ şi impersonalizant, iar tuşa e uşoarã. Moş Seifert amintindu—şi de mese îmbelşugate, beţii cu vinuri franceze, şi sãruturi …. Nmic nu face o impresie puternicã, psihologia e nulã, iar portretistica, inexistentã. Însã uneori, paginile acestea au un farmec pãtrunzãtor, insidios, iar cehul se înalţã, prin jocul juxtapunerilor şi mozaicul imaginilor, la inefabilul unei vãpãi care înfrigureazã, la presimţirea cifrului tainic al lumii. O face, însã, prin cuvinte simple, obişnuite, sau deliberat convenţionale; iar cartea lui labirinticã devine o galerie de oglinzi. Existã, presimţitã, o unitate supremã a cãrţii.
În registru mundan, place imaginea coşului cu şuncã, icre, costiţã, mortadella, pui la rotisor, brânzeturi, şvaiţer, vin de Rin, şampanie, dropsuri, ciocolate, portocale, sardele, salam unguresc. Mi—a plãcut şi alineatul despre str. Křemencová (‘Nu de mult am ieşit seara …’)—un soi de eseu într—un paragraf—un eseu ceh, în nici şase rânduri. Din memorialistica lui Seifert am aflat despre Mácha—însã, venind vorba de princeps, târguiala mi—a displãcut, iar generozitatea pare forţatã—şi despre Mahen (‘Camarazii …’). Spune cã a avut trei prieteni—unul fiind Palivec, cumnatul fraţilor Čapek, cuscrul lui Stravinsky, bibliofil, filantrop, tãlmãcitorul lui Valéry.
Lumea cehului e înmiresmatã—iasomie, tãmâie, liliac, melasã, mentã, primulã, rozetã verde, violete. Evocã ‘toate floricelele din vechile grãdini’—şi ‘lauda sincerã a lui Čapek, în CURSIVELE lui’. E întotdeauna mai convingãtor vorbind despre florile grãdinilor, decât despre literatura anarhistã.
Eseul despre horoscop e unul dintre cele mai bune, ca dealtfel mai toate reminiscenţele din a doua parte a volumului. Au trãsãturi deconcertante, chiar amãrãciune, iar Eos se referã la întâlnirea amânatã cu zorile. Ceea ce s—ar putea numi ‘monologul horoscopului’, al pamfletarului teatral, despre chipul dublu al femeii, e pãtrunzãtor.
Amintirile din a doua parte, ‘Eos …’, sunt, probabil, eseuri propriu—zise—ca fantezia despre vinurile franceze de la hotel şi înflorirea castanilor, sau amintirile despre sãrutul neprimit, imnurile mariane baroce. (Cred, însã, cã acolo unde scrie despre ‘o treime din vastele cãrţi ale Dnei. Hostomská’, e vorba despre a le fi isprãvit, nu … absolvit!) Eu presupun cã Grosu numai a iscãlit traducerea, într—atât sunt de zurlii greşelile. Anecdota despre Halas şi Zink n—are nicio noimã.
Însã a doua parte înseamnã o schimbare de registru, cu o aprofundare neaşteptatã, de mare virtuozitate, întrucât întâia parte e memorialisticã cel mai adesea culturalã, consultabilã ca repertoar al lumii intelectuale pragheze—artişti, savanţi, etc.. Intenţia expresã a celebrãrii ‘tuturor frumuseţilor lumii’ e onoratã în mãsura posibilitãţilor autorului.
Scriitorul avea gustul senil de a sãruta adolescente.
Însã poleiala acestei sentimentalitãţi e ieftinã. Tonul e fie al unei subiectivitãţi fãrã interes, fie al unei obiectivitãţi fãrã conţinut. Din cauza traducerii, multe enunţuri par bâiguieli senile.
Vârstnicul Seifert adnoteazã simetriile arbitrare ale existenţei—destule. Cartografiazã orizontul vieţii pragheze. La urma urmei, sunt 200 de pag.—unele mai bune, altele mai puţin, cum e şi firesc.

Seifert avea optzeci de ani când a publicat ‘Toate frumuseţile lumii’.