Originea acriviei marxiste
Apucãturile polemice şi deprinderile gazetãreşti ale lui Marx au dat materialismului dialectic ulterior tonul brutal, contondent, neîngãduitor, arţãgos, şicanator, pricinaş, partinic, insultãtor, colţuros, neconcesiv, ostil, tranşant—echivalentul acriviei, acrivia marxistã. Caracteristicile literare—şi psihologice—ale ziaristicii lui Marx, conflictualitatea, etc., au trecut ca atare în literatura de inspiraţie marxistã—tonul ultragiat, de violenţã îndreptãţitã. Ceva asemãnãtor, însã nu întrutotul, existã la Schopenhauer, Nietzsche şi unii nietzscheeni (de ex., Klages); nu trebuie uitat nici pamfletul antiteozofic al lui Kant. Oricum, polemismul nu e o raritate în istoria filozofiei—nici reaua credinţã patentã. Însã brutalitatea cam cazonã a polemicii marxiste e altceva. Iar literaţii se întâmplã sã guste astfel de lucruri, ca pe o afirmare de temperament.
Revenind la Marx, tonul acesta cusurgiu, deliberat insultãtor, ‘antiecumenic’, lezant, aminteşte de fanatismul religios—prin îngustimea voitã şi şicanarea jubilatorie.
Noica şi Gracq erau prea hegelieni, ca sã nu le placã literatura lui Marx; cu toate cã fiecare dintre ei admira lucruri foarte diferite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu