Poul Anderson, ‘Operaţiunea Haos’

Poul Anderson, ‘Operaţiunea Haos’




Pentru mulţi, Anderson e un Ianus al anticipaţiei postbelice—scriitor care a reuşit deopotrivã în hard şi în fantasy—atât doct, cât şi artist.
Se poate.
Însã niciuna din aceste calitãţi—de imaginaţie, stil, conjecturã şi infrastructurã savantã—nu se regãsesc în ‘Operaţiunea Haos’.
Coperta româneascã a ‘Operaţiunii Haos’ promite o trecere prin Iad cu Lobacevski şi Bolyai. Însã deşteptul fãgãduieşte …. Oricum, cititorii interesaţi trebuie avertizaţi; în pofida coperţii, participarea celor doi pionieri ai matematicilor e drãmuitã, chiar Bolyai se implicã prea cu ţârâita. Din pãcate, amândoi savanţii sunt nişte caricaturi. Coperta romanului fãgãduieşte o aventurã, cu doi matematicieni în roluri vergiliene. Cei care aşteaptã prea multe de la aventurile postume ale lui Lobacevski şi Bolyai trebuie, însã, preveniţi cã matematicienii nu intrã—n scenã decât pentru ceva mai puţin de o cincime a romanului—50, din cam 270 de pag..
În orice caz, nu acesta e marele roman pe care—l aşteptam pentru un astfel de subiect …. Şi, mai ales, Anderson nu foloseşte ocazia de a crea douã personaje care putuserã fi memorabile—nu vârcolacul reacţionar şi vrãjitoarea sclivisitã, ci rusul şi ungurul. Rezultatul e, adesea, derizoriu.
Impresia e de sãrãcie literarã. Însã nici traducerea îngãlatã, şleampãtã, nu prea ajutã. (Nu e, însã, chiar de teapa unora din lucrurile pe care ‘Univers’—ul le gira în urmã cu 3—4 ani.) Tradus de Coşbuc, pânã şi Vergiliu …. Nu existã experienţã literarã, pe care o traducere proastã sã n—o poatã scâlcia.

În mâinile lui Anderson, anticipaţia umoristicã se transformã în tribuna unei ideologii jalnice, a reacţionarismului lamentabil.
La un moment dat, Poul Anderson încearcã sã treacã de la un roman umoristic, la un thriller metafizic; de unde, impresia penibilã fãcutã de stângãcia ‘ideilor’, vrednice de dl. Homais—‘dl. Homais, petrin’—fiindcã aceste lucruri nu lasã impresia cã sunt ajustate pentru tineret, ci reprezintã nivelul maxim atins de Anderson, piscul lui filozofic—predicã homaisianã.
Un ins care se pregãteşte pentru o incursiune în Iad, vorbeşte despre ‘agnosticism cinstit’; nu se înţelege niciodatã referitor la ce e agnostic protagonistul.
Descrierea Iadului exprimã calitãţi plastice mediocre. Cu portretele dracilor, Anderson ne oferã, totuşi, un pic de Bosch; la fel, apoi, cu stolul—garnizoanã. Cu toate acestea, autorul e prea sumar, prea schematic, acolo unde ar fi fost locul pentru o minunatã fantezie barocã morbidã, decadentã. Iar umorul buf nu prea ajutã, nici el. Anderson evitã cu dinadinsul atât calitãţile epice—cum ar fi fost încleştarea Minervei, a Şarpelui—cu—pene, şi a lui Thor, cu diavolii—cât şi plastice. Cum am spus, face o bandã desenatã, din ceea ce putuse fi altceva—o tapiserie barocã macabrã, un giuvaier gotic. Ceea ce ne oferã Anderson, temerar în alte scrieri, nu e decât un fleac. Ceva rãsuflat. Citiţi, mai bine, basme!
Aşa cum mi l—am imaginat eu, romanul putuse fi un Bosch povestit de faimosul autor de hard plus fantasy—Ianus al anticipaţiei anglofone, de liga lui Verne şi Wells. La asta mã aşteptasem eu; în loc de care, am gãsit închipuirile ponosite ale unui reacţionar licenţios.
Plafonul laboratorului de filozofie e o imagine sugestivã.
Cartea începuse în forţã, episodul cu djinn—ul e cel mai bun, chiar cel al salamandrei poate încânta. Pe parcurs, imaginaţia sãrãceşte, secãtuieşte. Aşteptaţi—vã la un cam banal roman de aventuri pentru puştime, nu la unul de conjecturi!
Mai degrabã apatic, Anderson nu e interesat nici sã imagineze, nici sã gândeascã. Imaginile de pe front, din întâiul episod, sunt mai puternice decât acelea din Iad—ceea ce spune ceva despre scãderea interesului autorului faţã de lumea imaginatã; în mintea autorului nu se gãseşte mai mult decât în paginã, decât e scris—nu—şi survoleazã lumea.

Din câte înţeleg, nuvelele reunite aici au apãrut în decurs de patrusprezece ani. Primele trei sunt din anii ’50.

Notele traducerii sunt derizorii.