Ispita înseamnã sã te simţi tentat, înclinat, nu sã ‘auzi voci’.

Figurã anostã, de tocilar ochelarist, inofensiv, aiurit, banal.

Girul—ieri, Curval, încuviinţat de cetitorii sãi, gratitudinea—nu numai lista. Poate cã şi BW.

Evreul canadez—‘Parcul …’, impresia greşitã (nu era una din ţintele batjocurii lui)&

Am gãsit undeva syllabusul atribuit lui Barthelme—sunt 82 de cãrţi, aparent dispuse aleator, nici mãcar dupã autori—teorie literarã (Booth, Breton, Dna. Sontag, Barthes, Robbe—Grillet ca teoretician), religiologie (Campbell)—mai mulţi scriitori de care nu ştiam (Wurlitzer, Hawkes, Paley, Olsen, Dna. Phillips, Taylor, Michaels, Apple, Reed, Williams, T. O’Brien, Tutola, Koch, Brown, Dna. Beattie)—douã Malamud, întregul Beckett, douã Frisch, ‘Goticele’, trei Gass, câte un Mailer şi Burgess, douã Handke—lucruri pe care le presupun cam astringente, cam anhedonice. Însã nu ştiu scopul, destinaţia acestui syllabus.

Originalitatea, inteligenţa şi perspicacitatea gustului.

Metal—alternativ, progresiv.

Tillich, doi iezuiţi, Brunner …. M—am gândit cã romanciera americanã ar fi putut scrie despre Calvin, doi calvinişti (americanul puritan şi elveţianul), doi nemţi (LF, DB). Filozoful şi martirul.

E binecunoscut tocmai faptul cã Arie şi ai sãi se prevalau de tradiţionalismul lor, împotriva inovaţiilor alexandrine. F. dã drept revoluţionare remarcile lui Williams despre conservatorismul lui Arie, lucianist şi, poate, origenist—mândru, ca şi ciracii sãi, ‘colegii lucianişti’, de lucianismul lor, responsabilitatea de legatari ai celui mai important savant al Bisericii persecutate—iar echivocul cristologiilor primelor trei veacuri, escamotat inabil cu eufemisme ca … ‘subordinaţionismul’, etc., e binecunoscut, şi tot pe—atât de incomod, de stânjenitor pentru proponenţii monolitismului ortodoxiei patristice şi ai anistorismului, ai fixismului—truisme şi locuri comune istoriografice.

Modul flecar, blazat, impropriu, guraliv, mahalagesc, de a discuta.

Transsubstanţierea nu e o teorie, o explicaţie, ci o parafrazã.

Reticenţa& aprecierea care—a urmat& bovinul& dezacordul, redresarea.

Bangs (despre Iggy)& listele lui Cobain.

Onorarea naturalismului. Realismul.

În cei aproape nouã ani, evreul canadez n—a fost avid sã furnizeze—sau livreze—noutãţi despre trupele ‘lui’, despre muzicienii ‘lui’—albume noi, semnalãri, etc..

Existã şi o ‘criticã nupţialã’—adicã, o relaţie literarã nupţialã, aşa cum existã o misticã nupţialã—de aceea, ‘critica drept ştiinţã’, consensul, critica obiectivã, nu servesc la nimic, nu aduc nimic, şi nu cred nici în criticul providenţial, nici în a doua şansã—ca reabilitãri târzii, la distanţã, cred cã ierarhizarea îşi alege agentul; ‘Afinitãţile’, stilul, consensul, superfluitatea, Dna, Papadat, Radu P., iconoclasmul derizoriu, al fizicului.

6 z.—trei tricouri (joi& luni, marţi—joi, vin.).

Femininul neprietenos, ostil.

Feminitatea floralã—Venus postmodernã.

Atenuarea—prin ce îi seamãnã Eliade lui Goethe—deopotrivã de inscrutabili. Inscrutabilii, ermeticii, cripticii. Cifrul existenţial, existenţa cifratã.

Dezicerea. Subiectele evreului canadez—însã tratarea francezului. Banalitatea catolicului Watson—stil anost.

4/12& KB, Brautigan, evreul canadez, Curval.

M. Mouse, F. Ferdinand, The Killers, Interpol, B. R. M. Club, Placebo, B. Party, The Vines. The Datsuns. Kaiser Chiefs. Triada. Yeah ….
Manson, L. Park, Korn.
Manson şi Reznor.
Coasta lui Manson, ajustarea—şi scopul.
Rage ….
Emo în general; Fall … şi My ….
Hindusul& scriitorii, chestionarele& tânãra. Valuta. Înţelepciunea. Maria.
Revizuiri.
Prezentul muzical.

Ceea ce e antisocial, urâcios, ostentativ şi deliberat antipatic în metalul extrem—corasla de ostilitate şi de frustrare. E o ascezã greşitã, asceza haoticã, nocivã, dezechilibratã, patologicã, restrictivã. E ceva ce limiteazã şi constrânge trãirea—devitalizeazã, şi vlãguieşte.

E paradoxal—şi deconcertant—ca un om care se intereseazã atât de mult de muzicã, sã scrie aşa de rar despre ea, sã fie aşa de apatic, sã dea rateuri, sã nu înregistreze, consemneze mersul muzical al unui întreg deceniu—sã rateze, sã lase sã îi scape atâtea şanse de a scrie despre ceea ce îi place (de vreme ce îl citeşte atâta pe Prindle, face caz de site—urile muzicale, îl intereseazã scrisul despre muzicã, esenţa criticii muzicale)—existã, aici, ca o discrepanţã, o nepotrivire, o inadvertenţã, contrastul între mersul normal, şi apatia prezentã.

Faptele sunt abrupte, deconcertante.

Kant—idealiştii—neokantienii post—idealişti. Simmel e criticismul de dupã Schelling.

Ascultãtorii de manele ar trebui sã îngenuncheze atunci când aud de … (--numai Jet, nu)—Nu Metal, punk—ul anilor ’90, emo. Chixurile evreului canadez—inadvertenţele, chixurile, erorile.

(Apoi am descoperit cã) muzica lui o mai ascultã şi alţii—scriitorii care rezumau acum un deceniu, tânãra—iar impresiile noastre nici nu coincid chiar mereu—oricum, el porneşte de la directeţea şi imediateţea fireşti—empiricul; însã e un vâslaş, nu un egotist.

De la 14, la 26 de ani. Desuetudinea referinţelor muzicale. Empiricul.

Dubla funcţionare.

Dum./ luni—fumat, pânã dupã 4 ½ dim.. (11 ¾--4 ¾.)

Dintre autorii francezi de anticipaţie postbelici, enumeraţi cu dichis de desuetul Curval, nu ştiam de Berthelot, Ligny, Bordage, Ayerdhal, Murrail.

Dupã 3 ¾ (luni)—acolo citisem şi despre Slipknot, originea numelui, etc.. Cum ajunsesem sã citesc atâta despre punk. Douã alte subgenuri metal.

Numai omul are o programare dualã, eterogenã. Condiţia lui ţine de nedeplinãtate, nu de libertate.

Kojève, chiar Perec, KB, LW.

E o întrebare, dacã thrillerul metafizic trebuie sã aibã şi elemente fantastice, dacã acestea sunt necesare.

Gaiman& Miéville. ‘Rob Roy’. Ludwig& Almeida& Lovinescu& H de B& NI& o psihologie& un rus& istoria ‘Contemporanului’&

Reed, Bregovic. Alura Doors.

Echivalentul a patru kg. de cârnaţi subţiri proaspeţi—adicã, prânzul pe o s..

Marţi—cola, îngheţatã, cireşe, cârnaţi.

Copila şi ‘Versetele …’.

Subiectul psihologiei e funcţionarea psihicului—nu sufletul, nici destinul omului, caracteristicile umane. Antropologia e mai cuprinzãtoare decât psihologia, şi ireductibilã la aceasta.

Cât despre antropologia lui Ralea, aceasta e o psihologie filozoficã, o teorie explicativã în linia generalizãrilor lui Janet, Durkheim şi Tarde (‘tensiunea’, ‘imitaţia’); mai vârstnic (cu 1 ½ decenii), Lovinescu nu—l credea pe Tarde perimat.
Janet suprapusese sintezelor clinice, tratatelor de psihopatologie, o explicaţie generalã.

Existã o psihologie neinteresantã, anostã, banalã, aşa cum existã, vai, şi o filozofie neinteresantã, o sociologie neinteresantã, etc.. Nu existã nicio disciplinã aprioric interesantã. Ea e atât de interesantã, pe cât o face autorul.
Autorii enumeraţi, timpuriu (la ½ iernii)—şi funcţia lor.

A ejacula victorios. Scopul dual.

Când se spun vrute şi nevrute despre calofilia lui Lovinescu, nu trebuie uitat cã şi Rebreanu, şi Petrescu, şi Dna. Papadat, aparţineau cenaclului sãu! Nu ştiu dacã Lovinescu a ‘impus’ vreun scriitor; de propus, a propus—mai mulţi. Dar nu cred cã a fost un factor literar decisiv, un catalizator.

Dealtfel, chiar identitatea criticului justiţiar e, mereu, întâmplãtoare; adicã, lucrul se face, cu sau fãrã el, criticul e numai un factor întâmplãtor, omul care spune lucrul potrivit.

Averoiştii erau mai consecvenţi, aveau dreptate, sesizau inadvertenţa. Averoiştii erau filozofi nu ştiu dacã mai buni, însã mai consecvenţi. Aveau proprietatea conceptelor. Dumnezeul ortodoxiei oficiale e o struţocãmilã, un compromis. Moderniştii antiscolastici aveau—şi ei—dreptate. Moderaţii se prevaleazã de precedentul patristic—şi anume, reprezentarea zisã scolasticã se regãseşte şi la Pãrinţi, e şi patristicã, nu e invenţia scolasticilor. Asta aratã numai cã neînţelegerea a fost timpurie.

Gaiman& ‘Teba’. Berger (‘Picturã’, 3 vols.)& Guyau& ‘Lorenzo’.

Crescut de o psihopatã frustratã, superstiţioasã în mod patologic, şansa mea a fost dualitatea —calmul, versantul însorit.

Ceea ce vrea sã spunã Piaget e cã psihologii trebuie sã foloseascã un limbaj univoc, pur tranzitiv, ştiinţific, neconotativ.

FN, Florian, de Maistre, epopeea, Gulian, dentistul.

Mediocritatea, complacerea, lipsa standardelor, defetismul, capitularea.

Reflexivitatea, chiar dacã existã, nu e necesarã pentru înţelegerea completã a sensului deliberat, intenţionat, al enunţului.

Preocupat de familie am fost la 21 de ani, iar de pedagogie, la 23 de ani—citind manualul francez (în urma lecturii unui manual francez de literaturã)—sub impresia pedagogiei originale şi frapante a lui Montaigne, a reflecţiei pedagogice, sau a filozofiei pedagogice a lui Montaigne. De atunci am pãstrat un anumit gust şi interes pentru sfera pedagogiei.
Montaigne a fost primul pedagog care mi—a spus ceva, care m—a frapat cu ceva.
Am gãsit la el şi un fel de filozofie a copilãriei, o reflecţie asupra minţii copilului—încã un unghi sub care sã gândesc copilãria—a mea, şi aceea genericã.
În termeni practici, am fost un montaignean ingrat, nu i—am rãmas credincios maestrului—nici la 26, nici la 29 de ani. (Însã, o repet, nu tematizarea nedumeririi şi incertitudinii îmi plãcuse la el—nici numai tonul, cu toate cã stilul m—a decis.)
Mi—a apãrut ca un om care are ceva de rãspuns, nu numai ceva de întrebat.

Se porneşte de la ipoteza cã Sf. Pavel înţelesese Învierea, deţinea înţelegerea normativã.

La 1 ½ ani (jurnalul—şi trad., vol. desperecheat). Erau exact 1 ½ ani, din primãvara unui an, când o întâlneam pe A., şi pe fiul beţivului S., pânã—n toamna anului urmãtor, când dibuisem vol. traducerii aceleia aşa vrute.

Sterne—remarcat de iluminişti, romantici, modernişti, avangardişti, postmoderni. Printre puţinii indiferenţi—evreul argentinian.

Virtutea e incompletã fãrã ceva rugãciune—fãrã un dram de rugãciune; rugãciunea e incompletã fãrã multã virtute, coordonare şi strãdanie activã.

Roşca, Florian, Bagdasar.
Kantismul, sistemul, libertinajul, aroganţa şi lãudãroşenia patricianului Petrovici.
Sava, TV; chirurgul.

Nu enunţuri, ci contribuţii filozofice.

Vin.—flancul; luni. Marţi—lividitatea (Danei), schimbul turei. Ieri, culoarul; furia mea, crisparea. Azi, acroşarea, Cristina D..

Visarea, intenţia nu deţin, încã, nimic, sunt vide; abia fapta deţine ceva. Intenţia nu deţine nici adevãr obiectiv, nici realitate (alta decât cea moralã).

Adevãrul e o realitate supraordonatã persoanei, fiindcã persoana e pradã bolilor, rãtãcirii; adevãrul e ceva mai înalt decât acestea, le e superior.

Evreul canadez—atât teribilismul, epatarea, cât şi obtuzitatea, diferenţa, limitarea, mãrginirea esteticã.

Interpretarea sentimentalã a evenimentelor (barthienii, Arhiep. Williams) nu e mai bunã decât aceea superstiţioasã, providenţialistã. Dulcegãria romanţioasã a interpretãrii sentimentale a Arhiep. Williams, cu paradoxul ei convenit, e la fel de anostã, şi de falsã. ‘Neajutorarea Lui Dumnezeu’, etc.. Sunt lucruri care rãtãcesc mintea la fel ca şi supersiţia.

Vin./ sb.—fumat: 11—2 ½; sb., de la 11 ¾, fumat douã ţigãri.

Trãsãturile animalitãţii.