Thrillerul înseamnã fie roman de suspans, fie roman cu o acţiune însufleţitã; e romanul de acţiune generic. Taxonomia genurilor nu corespunde unor esenţe imuabile—ci, cel mult, unor reţete.
Poate sã existe suspans, suspans pur, fãrã prea multã acţiune? Aşa ceva oferã thrillerurile psihologice; şi nu e întâmplãtor cã Fraser, care subliniazã natura fizicã a lumii evocate de thrilleruri, refuzã sã încadreze ‘Jane Eyre’ ca thriller—pe când Chesterton nu ezitã (v. istoria lui a literaturii victoriene). Aşadar, romanul de suspans fãrã dinamism fizic se numeşte thriller psihologic. Iar suspansul acesta e corelat cu misterul, atmosfera, emoţiile. E o alternativã la thrillerul fizic.
Oricum ar fi, taxonomia genurilor nu trebuie înţeleasã, gânditã ca realizarea în timp a unor forme imuabile, preexistente. Puritatea unei realizãri se referã la aşteptãrile cititorului—ceea ce e remarcat ca fiind o izbândã purã corespunde optim aşteptãrilor cititorului. De unde, disensiunile şi divergenţele cunoscãtorilor—Fraser le citeazã pe acelea referitoare la romanele cu Helm; însã ceva similar existã şi în legãturã cu ale lui Greene—iar întâmplarea face ca gustul meu, pentru romanele lui Greene de dupã anii ’40, sã coincidã cu al lui Fraser.
Invenţia, creativitatea nu ţin de genuri—cel mult, de reţete—ci de scrieri.

Realismul taxonomic supãrãtor începe acolo unde e uitatã funcţia general—orientativã a taxonomiei, şi se face din ea o pseudoştiinţã.